ONICA. evistă de cultură. CRpoem de iarnă. Gavril Istrate, o ultimă carte. Întrebare. Radu GYR. Redactor şef Valeriu Stancu

Transcripción

1 SERIE NOUĂ Nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2014 CRpoem de iarnă Întrebare Adîncă i noaptea, orele profunde... Gemînd, spre ra ul cărţilor mă ndrum şi ntreb în şoaptă fiece volum: Tu eşti? Şi cartea fuge şi se ascunde. Plîngînd, întreb portretul ei acum: Tu eşti? Şi nici iubita nu mi răspunde. Îmi umplu cupa n vin să mă scufunde, întreb: Tu eşti? Şi cupa piere n fum. Şi ntreb şi spada mea: Tu eşti? Şi tace. Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrînt, din zid o umbră albă se desface... Mă ntorc spre ea cu sînge în cuvînt şi n ochii lui Iisus e numai pace. Întreb: Tu eşti? Şi umbra spune: Sînt. ANUL XLX PAGINI PREŢ 5 LEI ONICA evistă de cultură Radu GYR Redactor şef Valeriu Stancu Gavril Istrate, o ultimă carte pagina 12 pagina 8 Salonul literar - Adam Puslojić

2 ut pictura poesis Dan Covătaru un sculptor al formelor memorabile Valentin CIUCĂ Oricât ar părea de discret, sculptorul Dan Covătaru și a mobilat atelierul din strada Lăpușneanu cu propriile sale himere, dar și cu unii confraţi care i calcă pragul. Recent, a decis să iasă din atelier laolaltă cu desenele și sculpturile de mici dimensiuni create în ultima vreme. A renunţat la complezentele prezentări critice și s a limitat doar la invitarea unor prieteni prin care să și aniverseze, la șaptezeci de ani, ziua de naștere. Galeriile Pallady de pe strada Lăpușneanu s au dovedit un spaţiu generos pentru expunerea unui popor de sculpturi și desene care au generat o imagine de ansamblu atipică. Cei interesaţi au circulat printre operele artistului cu smerenia și grija de a nu strica arhitectura acestor forme ce generau impresia de gracil și inefabil. Știam, din vechi experienţe, că desenele sculptorilor sunt deseori deasupra graficienilor. Lucrul s a dovedit corect și în acest caz, sculptorul fiind preocupat de calitatea plastică a contextului, de sugestia de ansamblu bine orchestrat prin varietatea formelor plastic armonizate. Așadar, o preumblare printre himere, o invitaţie la reflecţie și acces la simboluri. Poporul de statuete, fiecare cu amprenta unui gând sau a u n e i m e t a f o r e a u generat admiraţie și uimire, chemare spre profunzimile sugestiei și speranţa unei descifrări a m e s a j u l u i f o r m e l o r inventate de artist. D i a l o g u l d i n t r e gracilitatea liniei în desen ș i m a t e r i a l i t a t e a volumelor atent șlefuite făceau ca lumina galeriei de artă să coboare, cu smerenie, privirea către orizontala certitudinii f o r m e l o r i v i t e d i n imaginaţia unui artist c a r e p a r c ă v r e a s ă s c h i m b e d r a m a t i c regulile obișnuite ale jocului. Noi, spectatori uimiţi și disponibili totodată la propuneri atipice, eliberate de rigori convenţionale, am urmat un parcurs iniţiatic, (continuare în pagina 63) S U M A R Ut pictura poesis paginile 2, 63 Editorial pagina 3 Fragmentarium Istoric paginile 4-5 Privitor ca la teatru paginile 6-7 Poesis pagina 7 Salonul literar paginile 8-11 In memoriam paginile Jurnal cu scriitori paginile 16, 18-19, 22-23, 28-33, 36-37, Cronică plastică pagina 17 Născocitorul de gânduri pagina 20 Fascinaţia lecturii pagina 21 Istoria cetăţii paginile Literatură universală paginile Sertarul cu manuscrise paginile Academia Păstorel paginile Cafeneaua şahistă paginile Filatelica paginile Gândul şi lumea paginile PoeMondia paginile Număr ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Dan Covătaru

3 Că-ţi aducem peţitor mîndrul nostru tricolor... Valeriu STANCU La puţină vreme după reperul temporal 1989, în România a apărut o instituţie numită Banca Transilvania. Nu ştiu dacă mai există şi azi (transilvănenii au înfiinţat şi înghiţit tot felul de instituţii dubioase, între care şi Caritasul, un fel de peşteră a lui Ali Baba pentru partidele d e s p r i n s e d i n m a n t i a stacojie a pecereului), însă la apariţia ei m am întrebat mai mult din curiozitate, decît cu îngrijorare : oare de ce i au dat băncii numele Transilvania? De ce nu i au spus Banca Lumina sau Renaşterea sau Elefantul albastru?. Dar cum răspunsul suna destul de liniştitor ( probabil patronii ei vor să iasă mai în faţă, să le meargă treburile din plin şi de asta au apelat la numele celei mai cunoscute provincii româneşti, al cărei nume l au dus în lume chiar şi scriitori străini, precum Jules Verne şi Bram Stoker. Se ştie doar că azi România e cunoscută în lume prin Dracula şi Ceauşescu, iar străinii leagă existenţa mitului şi numele său de Transilvania, deşi Drăculeştii au domnit în Țara Românească, iar Vlad Țepeş a sejurnat în Ardeal doar vreo 12 ani, cît a fost invitatul special al temniţelor de la Vişegrad ale regelui maghiar Matei Corvin ), nu mi am mai bătut capul cu fantezia de botezător, de naş a românului. Apoi au apărut pateul Ardealul şi mirodenii ardeleneşti (eu ştiam că mirodeniile se găsesc prin zona Gangelui, nu pă Murăş şi pă Tîrnave ), produse lactate ca la noi în Ardeal şi aşa mai departe. Bancurile cu ardeleni existau din vremuri ancestrale, deci nu se pun! Dar de cînd un biet, un inofensiv pate de ficat poate să mi dea dureri de cap? Ce, între bucatele noastre tradiţionale nu există aşa numitele sarmale moldoveneşti, deşi ele sunt gătite, mai mult sau mai puţin gustos, pe tot cuprinsul patriei şi vin de pe la Bosfor, nu de pe la Bahlui?! Nu m am bănuit nici atunci că aş fi suspicios. Oamenii au dreptul să dea ce nume vor tuturor celor ce mîine vor rîde la soare. Pentru că, vorba lui Sorescu, toate trebuie să poarte un nume. De vreo cîteva luni am observat un post de televiziune intitulat Transilvania (cu ceva în coadă, cred). Nu ştiu cînd s a înfiinţat, că nu sunt defel un împătimit al micului ecran. De data aceasta m a deranjat denumirea. E clară tendinţa de autonomie, de desprindere de România. Numele postului şi atitudinea celor care s plătiţi de el dau apă la moară zurbagiilor ce se tot chinuiesc să obţină autonomia inexistentului ţinut secuiesc. De altfel, dacă nu mă înşel, acest post diversionist aparţine unui maghiar ce serveşte cu asiduitate scopurile secesioniştilor revanşarzi! Dar tot nu m am alarmat prea tare. Ne regionalizăm şi noi ca şi restul continentului, tot se vorbeşte acum cu insistenţă de euroregiuni!, mi am spus. Numai că, nu chiar cu mult timp în urmă, la un jurnal cultural de pe un post de televiziune finanţat de statul român, am auzit o pe distinsa prezentatoare (o tînără domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă şi, probabil cu tot atîta creier cît are şi respectiva plantă erbacee) spunînd : au participat Transilvania, Belgia, Franţa, Germania.... Ce gafă monumentală! Întrebarea care se pune este a comis această gafă din prostie sau intenţionat, tendenţios, premeditat? Oricare ar fi răspunsul, eu, dacă aş fi fost directorul televiziunii ce trăieşte în huzur din bani publici, i aş fi desfăcut contractul de muncă în aceeaşi zi. Dar nu sunt eu directorul instituţiei în cauză, aşa că o văd şi acum pe frumoasa prezentatoare debitîndu şi inepţiile pe sticlă. Distinsă comentatoare, vă atrag atenţia că, într o înşiruire de ţări, Transilvania nu are ce căuta. Dacă nu aţi învăţat la şcoală, atunci mai frunzăriţi enciclopediile lumii, ca să aflaţi că Transilvania nu e o ţară, ci doar o regiune a României. O parte din trupul ei. Parte care, de aproape o sută de ani a revenit acasă. Şi nici nu va mai emigra vreodată din vatra de de kilometri pătraţi ai României. Nu vreau să dau nimănui lecţii de istorie, nu de lecţii au nevoie românii acum, ci de pace şi de prosperitate (nici n aş fi în stare, de altfel, eu fiind înaintat cam pînă la genunchiul broaştei în această milenară ştiinţă moşită de Herodot), dar poate capetele înfierbîntate, zurbagiii, autiştii, care neavînd habar nici de trecutul patriei, nici de realităţile actuale ale României azi cred că ardelenii ar trăi mai bine dacă s ar desprinde din trupul ţării, ar trebui să privească măcar preţ de o clipă înapoi în istorie să şi amintească de Ip şi Trăsnea, de Bobîlna, de Horia, Cloşca şi Crişan, de toţi martirii români căzuţi pentru libertate, pentru drepturi, pentru neatîrnare, pentru un pumn de ţărînă şi o fărîmă de pîine, să şi amintească de toţi cei întemniţaţi (Vlad Țepeş a fost doar unul dintre ei), de toţi cei schingiuiţi, traşi pe roată, ucişi în mod barbar şi nelegiuit doar pentru vina de a fi fost români şi apoi să se întrebe dacă au dreptul să o ia razna după cum îi îndeamnă mintea lor cea proastă. Nu sunt zvonar, alarmist, nu lansez scenarii şi mă deranjează, mă intrigă şi mă întristează cei care văd peste tot în jur numai comploturi, cabale, conspiraţii... Dar nici nu mă pot preface că nu observ cum, încet încet, Transilvania o ia înaintea României, cum referirile la această regiune se fac fără a se menţiona faptul că e o parte din teritoriul imei ţări în care nu se vorbeşte o limbă fino ugrică, ci una de origine latină. Ca să le fie traiul uşor, ca să nu şi pună în pericol poziţiile de top care i plasează în ipostaza celor cu pîinea şi cuţitul în mînă şi, mai ales, ca să şi păstreze privilegiile în fruntea bucatelor, politicienii care ne conduc se prefac a nu observa tendinţa accentuată de a scoate Transilvania (cel puţin, teoretic) din spaţiul românesc şi au semnat încă o dată pactul cu diavolul, aburcîndu i lîngă ei la ospăţ tocmai pe cei care vor să le taie masa n două. CRONICA 3

4 Modele în procesul devenirii naţionale moderne fragmentarium istoric Cătălin TURLIUC S a discutat şi se discută încă cordial sau polemic despre modul în care procesul modernizării şi rezultatul său semnificativ la nivelul scării planetare recte apariţia statului naţiune s a desfăşurat atât în dimensiune diacronică, cât şi în cea a unor adaptări sui generis a unor mari modele de sorginte occidentală. Acest subiect asupra căruia revenim acum, într o manieră sintetică, este unul mereu actual şi deopotrivă generator de noi abordări şi interpretări. Astăzi subiectul este relevant în contextul discuţiilor, de multe ori sterile şi fără rezultate concrete, purtate de diverse cercuri aparţinând elitelor de tot felul ale ţării noastre pe marginea proiectului actualmente îngheţat al regionalizării. Pornind de la rădăcini, în rândurile de mai jos, vom încerca să distingem sintetic care au fost modelele pe care societatea românească le a favorizat în procesul construcţiei sale naţionale de tip modern. O primă şi facilă constatare este aceea că modelul modern francez a jucat un rol extrem de important în devenirea în sens naţional a societăţii noastre. Impactul ideilor Marii Revoluţii franceze a fost semnificativ şi uneori determinant, chiar dacă Franţa şi francezii nu au fost geografic în proximitatea regiunilor noastre decât pentru scurt timp în perioada campaniilor napoleoniene. Mai mult, acest model, rezumabil la formula simplă un stat o cultură o naţiune, a fost cel mai influent în zona geopolitică căreia îi aparţinem şi a reprezentat o alternativă aparent viabilă pentru modul în care elitele locale proiectau viitorul lor şi al comunităţilor din care făceau parte. Modelul francez a oferit deopotrivă aspectul civic al formării naţiunii mai puţin apreciat în această regiune datorită retardului istoric sau deficitului democratic, cum s ar exprima astăzi unii dar şi al integrării valorilor tradiţionale pre moderne în noua formă de aglutinare socială de tip naţional. Cele trei identităţi succesive asumate de Franţa şi locuitorii ei după expresia unor cercetători constituie un posibil model, preambular, al transformării societăţilor central răsăritene, implicit româneşti, în naţiuni moderne. Prusia şi, mai târziu, Germania au oferit modelul perfect al valorificării şi integrării valorilor autohtone în noua realitate naţională. Rusia a fost modelul exemplar al influenţei formative a resentimentului împotriva modelelor externe, de sorginte occidentală, de aglutinare naţională. Un amestec subtil al celor trei modele, întro adevărată ars combinatoria cu o preponderenţă centraleuropeană germană, deci a stat, credem şi afirmăm noi, la baza dezvoltării programului naţional românesc. Dincolo de maniera în care, adeseori, prin transculturaţie şi aculturaţie, în sensul antropologiei culturale, Franţa şi modelul naţional oferit de ea a exercitat o influenţă asupra societăţii române moderne, trebuie remarcată acţiunea politică directă, pragmatică, a acesteia în sensul impunerii unor puncte proprii din programul naţional în această regiune. Deşi relativ îndepărtată geografic, Franţa, după campaniile napoleoniene, a încercat să şi păstreze tradiţionalul rol în Răsărit, rol dobândit odată cu statutul său de protectoare a catolicilor din imperiul otoman. Expresia cea mai clară a implicării Franţei a fost, desigur, Congresul de la Paris (1856) care a pus capăt războiului Crimeei. Franţa a găsit atunci oportunitatea de a se dovedi consecventă principiului naţionalităţilor aşa cum fusese el formulat în 1810 de M me de Stael aceasta în paralel cu dobândirea poziţiei de primadonă în concertul european aflat acum deja la finalul său. Modul în care diplomaţia franceză, în primul rând, a abordat şi soluţionat momentan chestiunea orientală şi în cadrul acesteia problema Principatelor Româneşti a fost o expresie clară a triumfului noului principiu care a fost implementat (transplantat) în răsăritul continentului. Convenţia de la Paris (17 august 1858) nu a făcut decât să formalizeze, prin intermediul dreptului pozitiv, noua turnură pe care o luaseră lucrurile, în ceea ce priveşte arena internaţională europeană. Franţa a însemnat un pol activ al extinderii ordinii europene in Răsărit, în special până în deceniul 8 al secolului naţionalităţilor, Parisul fiind capitala care s a bucurat cel mai mult de simpatia elitelor progresiste ale societăţii româneşti. Acest lucru a coincis cu perioada de Risorgimento, în sens politic, a naţiunilor central est europene, a celei româneşti cu precădere, care au găsit în Franţa nu numai un model, ci şi un sprijinitor simpatetic, activ şi extrem de influent. Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea şi, mai cu seamă, din secolul următor, principiul naţionalităţii în formularea sa cea mai completă de sorginte franceză vine în contradicţie cu vechile principii legitimizatoare ale relaţiilor internaţionale şi naţionalismul devine o doctrină a libertăţii, o forţă revoluţionară, eliberatoare, dând o nouă coeziune vechilor popoare şi contestând dominaţia străină a marilor imperii, căpătând, astfel, aspectul său dezintegrator din perspectiva imperială şi/sau imperialistă. Lungul drum parcurs de la expansiunea identităţii naţionale în plan social până la naţionalismul integral şi, mai târziu, contracţia etnică a identităţii naţionale a fost parcurs de societatea noastră în contextul internaţional creat de extinderea ordinii europene şi sub presiunea elementelor modernizatoare, care, în bună măsură, au fost occidentale. Simbioza dintre naţionalism şi modernizare s a născut în aceasta zonă a Europei, tocmai în urma dezvoltării unui model cvasi mimetic, atins însă de normele, valorile şi tradiţiile locale. Modelul francez, al cristalizării şi afirmării succesive a trei identităţi diferite care, în cele din urmă, a dat naştere naţiunii franceze şi programului ei naţional, a fost un motor ideologic dominant în spaţiul european şi a fost receptat inclusiv la noi. Mutaţiile succesive şi relocarea loialităţii de la monarh la naţiune a avut la bază un trend ideologic urmat şi de naţiunea română, proces în care, parohialismul şi mizeria vieţii rurale au fost înlocuite treptat, prin procesul modernizării, de asumarea şi răspândirea în mai toate mediile a noii forme de identitate, cea naţională. Model civic şi urban deopotrivă, cel francez, nu a putut fi asumat integral datorită realităţilor socioeconomice diferite de la noi. A devenit astfel, mai atrăgător, spre sfârşitul secolului trecut, modelul german, model fundamentat în paradigma herderiană. Germania a fost principalul transmiţător al ideilor occidentale, inclusiv naţionalismul, estului Europei cu toate că şi influenţa ei directă nu a fost neglijabilă, afirma regretatul cercetător american Peter F. Sugar. De fapt, născut în occidentul Europei ca parte a unui curent general şi cu sens politic, naţionalismul a îmbrăcat, în spaţiul german, un puternic aspect cultural lingvistic şi şi a schimbat încă odată înfăţişarea prin reataşarea componentei politice în teritoriile slavilor, grecilor, românilor şi maghiarilor. Aspectul proteic al naţionalismului a favorizat deci remixarea şi ataşarea de noi valori, în esenţa lor moderne, în răsăritul 4 CRONICA

5 continentului. Dacă în Occident tendinţele generale ale democraţiei şi constituţionalismului ataşate naţionalismului au constituit norma, la noi, doar cele cu vocaţie constituţională au fost mai bine şi mai clar dezvoltate. În acest sens, trebuie subliniată ideea centralităţii statului în programul naţional românesc, aşa cum s a afirmat el în contextul extinderii noii ordini continentale cu sorginte occidentală. În acest context, regionalizarea şi/sau regionalismul nu puteau fi decât brutal respinse şi neacceptate de factorii decizionali ai vremii. Dacă spiritul iluminist occidental a contrapus bisericii democraţia, cel puţin până la Chateubriand care le a reconciliat, în cazul românesc, de exemplu, iluminismul a avut şi o puternică vocaţie creştină. La românii ardeleni, spre pildă, primul cuvânt despre democraţie l au rostit către popor slujitorii bisericii argumentând că dreptul natural este de esenţă divină, aceasta şi în contextul situaţiei sociale excepţionale cu care se vedeau confruntaţi românii din acea provincie. Ceea ce noi numim astăzi drepturile negative ale omului au fost înţelese atunci de slujitorii bisericii în contextul unei lungi tradiţii româneşti dominată cu autoritate de lex antiqua valachorum şi instituţiile sale, lege valabilă în tot cuprinsul locuit de români fie ei organizaţi în state proprii sau aflaţi sub dominaţie străină. În România, şi nu numai aici, s a înţeles destul de repede că identitatea naţională este, în fond, o chestiune de capital simbolic, de demnitate. Societatea noastră a fost dublu influenţată în procesul transformării înnoitoare de modernizare şi naţionalism. Dacă primul proces urma să anuleze diferenţele socio economice majore faţă de Occident, să asigure sincronia şi relativa prosperitate, naţionalismul urma să asigure prestigiul şi poziţia, întâietatea regională de ce nu? în noua ordine europeană aflată în plin proces de extindere spre răsărit. În fond astăzi, în anul 2014 nu ar trebui să avem un proiect naţional bazat pe aceste principii? Resursele necesare unor astfel de transformări s au dovedit a fi însă mai puţine decât nevoile reale implicate de aceste procese şi de aici specificităţile şi întârzierile istorice înregistrate. Melanjul modelelor invocate de noi nu a fost decât încercarea de a asigura arderea etapelor şi întâietatea în zonă, cu atât mai mult, cu cât lumea occidentală a încărcat etic sensul conceptelor de naţional şi modern transformându le în criterii axiologice. În lumea occidentală termenul civilizat a echivalat oarecum cu termenul modern, iar acesta din urmă cu dezvoltarea economică în sens capitalist. În spaţiul românesc, termenii civilizat şi modern nu au avut aceiaşi determinare şi acelaşi sens în ultimă instanţă. Pentru a înţelege mai limpede acest fapt, valabil până cel puţin la mijlocul secolului trecut, trebuie înţeles că elitele şi, mai apoi, opinia publică au pus multă vreme semnul egal între modernizare şi occidentalizare, ambele procese cuprinse fiind în formula generică a europenizării, a integrării europene. De abia spre sfârşitul veacului al XIX lea preocuparea pentru formularea unor programe economice vizând o dezvoltare susţinută în sens industrial au captat interesul politicienilor şi doctrinarilor epocii. A apărut la noi, la fel ca şi în Occident, o mitologie naţională propovăduită prin sistemul instituţionalizat al educaţiei, învăţământul. Cuvântul naţional a început să însoţească nu numai instituţii ale statului şi societăţii, ci şi domenii ale cunoaşterii precum istoria, geografia etc. Motivaţiile de ordin superior ale colectivităţii sau ale reprezentanţilor ei au devenit naţionale şi discursul politic s a calat pe această formulă. O altă trăsătură care merită a fi subliniată şi care, în fond, este o particularitate central est europeană este faptul că toate naţiunile din această zonă au proiectat ca ideal suprem realizarea unei alcătuiri politico statale care să fie Mare. Putem deci discuta despre Germania Mare, Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Grecia Mare etc. nu numai ca nişte proiecţii ideale ale unor minţi înfierbântate, ci şi ca scopuri politico teritoriale concrete înscrise în programele lor naţionale din această perioadă. Nenorocirea a fost, fireşte, faptul că atributul de Mare nu se putea obţine decât în dauna altcuiva a vecinilor, evident şi astfel relaţiile din zonă au devenit şi mai tulburi şi mai conjuncturale. Două modele au concurat la conturarea unei astfel de realităţi: modelul francez şi cel german. Modelul francez propunea o identitate între naţiune şi stat, ideal al tuturor naţionaliştilor din toate timpurile, pe când cel german făcea imposibilă o astfel de identitate luând în considerare realitatea geopolitică şi demografică. Cu toate acestea, elitele europene central răsăritene nu au văzut nici o contradicţie între cele două modele: dacă realitatea de pe teren era una similară cazului german (un mozaic de naţionalităţi şi minorităţi), viitorul era perceput în dimensiunea modelului francez (un stat, o naţiune). Poate găsim aici ceea ce mai târziu a determinat cumplitele curăţiri etnice care s au perpetuat până în secolul trecut în această zonă europeană. Ordinea europeană nu a presupus şi nici nu a fost înţeleasă ca fiind una lipsită de criterii şi valori ierarhizatoare. Locul în această ierarhie a devenit o preocupare nu numai pentru elitele politice, ci şi pentru marele public. Dacă în vechea ordine confesiunea a jucat un rol central, în cea nouă, naţiunea şi toate cele conexe ei au devenit factorul ordonator. Preocuparea pentru starea generală a statelor vecine, comparaţiile tot mai adesea invocate, dovedesc acuitatea cu care fiecare stat şi societate din această zonă a Europei a simţit vârtejul competiţiei în care au fost aruncate de realităţile moderne. Atunci când diferenţele erau mari şi vizibile se făcea apelul şi trimiterea simbolică la sora mai mare, fie ea Rusia pentru slavi sau Franţa pentru români. Când România şi celelalte ţări din spaţiul central est european au ajuns la o identitate de tip naţional matură, cele din occident dezvoltaseră deja prin programele lor naţionale aspiraţii de tip imperialist, naţionalismul acestora îmbrăcând o altă coloratură. Acest fapt ţine de ritmul istoric şi, mai ales, de cel care îl impune şi dictează. Înţelegând acest lucru, elita românească a căutat scurtături şi atunci când nu le a găsit acesta fiind cazul cel mai frecvent a inventat şi a folosit noi mijloace pentru a obţine coeziunea şi omogenitatea socială exacerbând, printre altele, şi naţionalismul. Dreptul naţiunilor formalizat ca atare de lumea modernă nu este de fapt un drept natural, ci unul eminamente pozitiv. Oamenii sunt egali, naţiunile ca rod a celor care le au creat nu împărtăşesc această egalitate şi, de aceea, competiţia dintre ele este mult mai dură şi necruţătoare. Naţionalitatea este un principiu fondator al modernităţii, iar modernitatea nu este rodul general al umanităţii, ci doar al unor ţări care au impus o şi extins o la nivel mondial. Românii au înţeles şi acceptat modelul statului naţiune şi al ordinii bazată pe acesta într un mod propriu şi creativ. Influenţele modelelor pe care le au avut şi le au acceptat, cel francez ocupând o poziţie privilegiată cel puţin până în ultimul pătrar al veacului trecut au fost fără îndoială extrem de importante. Dar şi aceste modele, aşa cum am văzut, au avut particularităţi care le fac deosebite între ele. Gradul în care fiecare din aceste modele, în primul rând cel francez, a fost folosit şi a influenţat în mod concret realităţile de la noi poate fi estimat prin cercetarea istorică comparată, dar este cert că tradiţiile şi cutumele locale, realităţile nemijlocite ale vieţii cotidiene, au dat măsura a ceea ce noi numim astăzi specificul naţional. CRONICA 5

6 Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?! Ioana PETCU Intrat în limbajul comun, în mod voit sau involuntar, supapă pentru șopârle în România dinainte de ʹ90, oglindă fidelă a societăţii noastre, materie obligatorie în manualele de literatură, imposibil de tradus, după aprecierea unora, prea puţin prezent pe scena internaţională, în opinia altora, totuși inepuizabil, mereu actualul Caragiale e o emblemă ciudat revalorizată în diferite ocazii la noi, fie că vorbim de teatrul său, de publicistica ori de prozele sale. Pentru scena teatrală a zilelor noastre, marea provocare stă, poate, tocmai în răspunsul la întrebarea cum se face Caragiale pentru a reuși în faţa unui public ce trăiește în secolul videologiei, a accesibilului și a imediatului. Cu doi ani în urmă, Teatrul Naţional din Iași aniversa 160 de ani de la nașterea autorului cu o montare la O noapte furtunoasă sub semnătura lui Alexandru Dabija, ce stârnise reacţii, la rându le, nu mai puţin furtunoase. Iată că începutul de an 2014 îl aduce din nou în atenţia noastră, de data aceasta printr un intertext Onorabili în direct, debut în lumea dramaturgiei a lui Niculae Volovăţ. Mă bucură intenţia curajoasă de revenire asupra umorului, a personajelor și a situaţiilor echivoce până la absurd din lumea lui Nenea Iancu, însă la fel de mult mă și întristează rezultatul final. Spectacolului i au lipsit ritmul și nervul. Astfel că două ore de Caragiale întors pe toate părţile, de miticisme și șușanele nu mi au părut că ar fi înnoit prin ceva peisajul pitoresc de ieri și de azi. Mai degrabă mi a dat impresia de sărăcie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care de multe ori teatru se hrănește. M a încercat un sentiment frustrant, aproape, căci în tot acest timp nu am reușit să râd. Și erau puţini cei care râdeau. Și nici nu știu, nu mi a fost clar, dacă ar fi trebuit să am de ce să râd. Ce a fost asta, Nene?... Coborât printre noi, în familia lui Titel Economu zis și Parascandal, printre escrocheriile cotidiene, în televiziunea lui Mușcăţel (în treacăt fie spus, jocurile de nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului dramaturg devine o struţocămilă, cam dezarticulată, în care firul acţiunii are de suferit în primul rând. Sigur, avocatul Volovăţ, familiarizat cu gâlcevile de data aceasta naţionale, iar nu din Chioggia, are un atu în ușurinţa de a le pune pe hârtie, însă de aici până ca istorioarele suculente să devină literatură mai e mult. Din această pricină, textul și, implicit, spectacolul, care mi a părut că nu a fost ajutat de regie defel, s au diluat puternic. Folosindu se de aceleași trucuri prin care se animă întâmplările (cum sunt muzica live, filmarea și proiecţia în direct, în combinaţie cu tradiţionalele păruieli muierești), regizorul Sorin Militaru îngroapă totul într un limbaj privitor ca la teatru scenic de lemn. Am înţeles aluzia lanului de porumb, singură priveliște spre exterior ce trimite, cu ironie, la imaginea unei întregi ţări aflate într un enorm lan de porumb. Însă ideea nu e fructificată, iar efectul se topește, înghiţit de evenimentele din prim plan. Ce se întâmplă cu energia lui Militaru risipită într un comic cam confuz, întrun grotesc care, în lipsa subtilităţii și a inducerii, se pierde la jumătatea drumului? De ce n a fost exploatat absurdul despre care s a tot vorbit prin trimiterile făcute la teatrul lui Eugène Ionesco? Și de ce metafora turmentării atent analizată în lucrări de specialitate (vezi captolul dedicat acestei teme de Bogdan Ulmu în Mic dicţionar Caragiale sau cel al lui Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală) ori într o fină abordare la nivel ideologic în varianta lui Dabija la Scrisoarea pierdută (Teatrul de Comedie, 2012)? Dacă Sorin Militaru a venit adesea cu montări la texte îndrăzneţe (Șefele și Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de nu a ajuns până aici expresia tonică, dinamică și, uneori, intempestivă în care și tratează mizanscenele? La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cât se poate de evidente, la fel și distanţa dintre secole: se trăiește în lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, în lumea ecranului pe care totul este posibil și, mai ales, falsitatea, minciuna și 6 CRONICA

7 privitor ca la teatru spectacolul ieftin; apoi se vorbește mult și fără ca mesajul să ajungă la destinatar, se trăiește instinctual și se intră cu mare ușurinţă în delir. Textul pune în valoare, în fond, toate locurile comune ale operei caragialești, iar regia nu le mai punctează în plus. O problemă însă se ridică atunci când, lăsând loc mult textului, ce nu reușește decât să repete figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibilă, unele scene lăsând impresia că sunt încă abia schiţate. Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate singurul aspect care mi a dat de gândit. Într adevăr, nu mai avem de a face cu o singură scrisoare, ci cu mormane de scrisori, asta și pentru că lumea personajelor care se răcoresc cu Ballantineʹs și vorbesc la Iphone e una haotică unde prea multul nu e niciodată prea mult. Spectatorul asistă la o înmulţire treptată a scrisorilor: la început e doar una pentru care se agită Aladina, un fel de Zoe împăcată cu propria i caricatură; urmează o a doua scrisoare și apoi reușim să pierdem numărul. Șantajul e inevitabil, iar depeșele nu contenesc să se arate. La final, saci de scrisori sunt răvășiţi pe scenă, determinând ca actul sortării lor să fie imposibil și, drept consecinţă, devenind de neînţeles. Nu se spune niciodată cu precizie ce conţine scrisoarea, dat fiindcă textul e mereu ocultat. Ceva se știe, toată lumea știe ceva, dar, de fapt, însăși informaţia lipsește. Metafora e reușită și întreţinută de a lungul spectacolului. Însă m am întrebat fără încetare: de ce scrisori și nu stenograme? Actorii și au adunat într un fel forţele, dar n au depășit media, cu toate că în distribuţie există nume de la care așteptările sunt maxime. Simpatică, Pușa Darie în rolul menajerei face o compoziţie în care însă nu i au fost exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire personajul este și abandonat la mijlocul textului, în detrimentul unităţii acestuia. Bătălia e pierdută și de triada Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache (Aladina) și Livia Iorga (avocata Mândruţa) care funcţionează numai la suprafaţă, când prea îngroșat, când abia simţit. Apreciez intenţia Teatrului Naţional de a colabora cu forţele proaspete ale școlii ieșene de actorie, însă nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mândru (Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic nou, cu toate că le am văzut excelând în alte ocazii, fie în eleganţă, fie în buf, fie în sensibilitate. Înţepeniţi în tipologia personajului, Ionuţ Cornilă (consilierul Cucu), Horia Veriveș (Canton), Radu Homiceanu (Votău, copie a cetăţeanului turmentat) au slabe tresăriri de veridicitate, sunt previzibili și, drept urmare, necredibili pe scenă. Contantin Pușcașu (profesorul Latinescu), într un rol cheie, din câte mi a lăsat impresia, repetă linia sigură pe care a reușit altă dată, nepermiţându și nici o variaţiune de la partitura deja cunoscută. Apoi Andreea Boboc, Irina Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite și Dumitru Năstrușnicu, apariţii episodice, interpretând personaje care mai mult aglomerează spaţiul din dorinţa de a accentua izbitoarea asemănare între onorabilii de acum și cei de ieri, sunt puși în situaţia de a nu și găsi locul sau de a da totul pentru o simplă apariţie. Încercând să anime atmosfera, formaţia de manele căci n ar fi fost completă reţeta fără acestea îi are în componenţă pe actorii Diana Roman și Cosmin Maxim și pe acordeonistul Bogdan Baltă. În ceea ce privește scenografia, concepută de Cristian Marin, aș spune că e clasică, plăcut aerisită, facilitând mai multe spaţii de joc și echilibrând stânga cu dreapta. Cu toate acestea, rămâne o enigmă closetul de care nu se atinge nimeni, decât Aladin,a preţ de două secunde, altfel inutil pe scenă. Plat din punct de vedere al light designului, spectacolul e lipsit de vrajă sub acest aspect. Onorabili în direct se înscrie, însă fără prea mult succes, în fenomenul Caragiale recidivus și care mi a subliniat încă odată că textele de la sfârșitul secolului al XIX lea nu suferă nicidecum în desuetudine și că, așa, în starea lor conservată, spun încă foarte mult. Mai mult decât actualizările forţate. În trecut, iniţiatorul Moftului român cugeta: Întrebarea nu este dacă se fac piese bune, ci dacă se fac bine piesele. Ce și vor fi răspunzând la această remarcă artiștii noștri? Dar spectatorul? Tu... Eu poesis Irina Lucica MIHALCA Alunecăm ca două iluzii, Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem, Traversăm aceeaşi undă scăldată n câmpiile din vis Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă... Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii... Uşor ţi e numele, ca briza mării, Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Un ţărm de mare pe care valurile Se sparg în mii de bucăţi destin! Ştiu că dacă mi ai strânge mâna ai fi fericit, Ştii că dacă te aş zări aş plânge... Tu... Eu Poem nocturn plutind într un vis, Fără a şti cum lacrima mea te ar reda întreg Iar moartea ar mirosi a salcie, Mereu prea devreme, Mereu prea târziu... CRONICA 7

8 Poetul flăm ând de poezie Adam Puslojic este o făptură de spaimă. Mare şi hirsut, cu o voce baritonală şi o privire de pandur, domină şi subjugă pe loc orice adunare în care se află şi care face imprudenţa de a i acorda cuvântul. (Parcă şi dacă nu i l ar acorda, n ar fi acelaşi lucru! Nevoia poetului de a comunica, de a poezi atmosfera, ridicându ne pe toţi, fie şi pentru o clipă, la demnitatea versului, e irezistibilă şi irepresibilă.) Te ai aştepta ca genul lui să fie marşul poetic, scandat ca, odinioară, legiunile romane care treceau în Dacia pe podul clădit, miraculos, de Apollodor din Damasc, pentru cel mai mare împărat din istorie, Traian. Dar nu. Adam Puslojic este un avangardist de clasă, un spirit pe care convenţiile poetice nu 1 pot ţine în frâu şi, mai ales, căruia nu i pot îngrădi creativitatea. El sau mai bine zis avangarda în poezia sa începe şi, vorba lui Nichita Stănescu, nu se mai sfârşeşte. Puţini poeţi de limbă română şi, îndrăznesc să adaug, puţini poeţi europeni au iscodit şi răscroit limbajul şi formele poeziei, aşa cum a făcut o şi o face Adam Puslojic. Care răscroire începe şi, repet, nu se mai termină, ceea ce determină critica şi asta este explicaţia revenirilor mele să tot încerce a 1 cuprinde, iar şi iar, pe cel ce, iată, nu se lasă cuprins. Nu numai critica română, ci şi cea sârbă. Puslojic este un avangardist autentic, întrucât experimentul, în poezia sa, nu este niciodată în sine. El vizează numai împrospătarea permanentă a poeziei şi surprinderea, cu ajutorul ei, a mişcării eterne care este viaţa. Postmodern în primele volume, în care ia în răspăr miturile şi se răfuieşte cu o întreagă tradiţie cantabilă şi formalistă a poeziei sârbe, Adam Puslojic se întoarce, cu o nouă sensibilitate, asupra acestei tradiţii. Pe care o recuperează în manieră proprie, amestecând elemente care, îndeobşte, nu se tolerează reciproc cum ar fi arnalitatea şi Dumnezeirea dar care, în discursul lui, par a fi tovarăşe de o viaţă. salonul literar Ademenire N aţi văzut cum plâng şi asta nu este bine pentru nimeni. Este treaba mea. Atunci când Dumnezeu vrea să mi intre n ochi când simte nevoia să vină repede şi cât mai aproape de inima mea şi de pupile lăsaţi mă în pace de tot. Dăinuirea supremă Intru n casă Eliberat de tot de viaţa din stradă merg la icoana din perete cu o lumânare aprinsă un sfânt Adam Puslojić mai mult ca un ţăran din sat vecin cu al meu dar nu seamănă cu nimeni din fericire sau din întâmplare ne facem cruce şi punem rugăciunea pe buze mai mult de atât nici n avem voie Nişte scrisori Amicului Eugen Noi suntem nişte scrisori netrimise încă uitate între tine şi mine nici astăzi nu este chiar prea târziu 8 CRONICA

9 salonul literar abia acum umbra verde umblă pe sub pământ exact cum trebuie tribalizez în această dimineaţă ce nu este necesar în mine nu intră îmi vine să nu tac îmi vine să nu mor a sosit clipa miraculoasă a nebuniei mele cu doi ochi din ceafă pe creştet aud o ceaţă lăptoasă îmi vine să urlu din ea spre neant spre tine bre necunoscutul meu părinte Schimbarea în neant Sărăcia mea s a transformat în gol, în vid. Ultimul os şi ultima lumină de băgat în oală este chiar deschisa mea mână. Schimbarea în neant începe lejer şi aproape invizibil. Evantaiul larg al mişcărilor este toată averea mea, piramida, ţipătul, Câmpia lui Martie... de unde să încep schimbarea? în această casă natală nu mai cunosc pe nimeni! Cântul lui Adam L-am/ ascuns în/ mine/ încă demult// şi acum/ iată/ am început/ să-l tac Tribalizez Pentru milioane de Neomenire priveşte ţintă în faţa mea şi n inima imprudentă dar eu nu mă las eu mă înalţ şi de data aceasta a da cu fierul de călcat s a executat de demult evenimentele acum au uneori şi treizeci de ani în plus multe sunt incluse n acest joc luminos acest Apocalips va dura mult mai mult în colectivul nostru festivităţile la care participă dracul nu sunt festivităţile la care particip eu Cât despre mine nu ştiu mai mult decât despre altcineva un om şi atât doar un pământean minunat de obişnuit crescut cuminte sub o stea răsăriteană şi iată mă cântând iată mă plângând Cuvinte uitate Am constatat de multe ori cum poezia mea este binevenită n casa oamenilor de la ţară sau la altă calitate uneori dumnezeiască aşadar trăiesc din aceasta CRONICA 9

10 salonul literar glorie măruntă, dar care pentru mine înseamnă cât piramida lui Keops, nemuritorul şi totuşi, astăzi în jurul prânzului, m a cuprins o tristeţe greu de explicat celor vii şi apropiaţi de sufletul meu ce, asta i poezie, m am întrebat brusc, direct în propriul meu suflet dureros la cânt dar tristeţea mea are şi ea un alt sens mai mult ca o artă poetică oricum la mine ai nota zece îmi urla la ureche răzvan voncu decanul facultăţii de ştiinţă numită demers dement abia acum văd cum lucrurile au luat o razna ca un vis taciturn din beznă în mijlocul căruia mă întunec mă sufoc mă înec mă dizolv şi mă prăfuiesc ca o nebuloasă cu mult mai mare decât locul luminos părăsit de un dumnezeu. Nebunia noastră O mulţime de oameni mă dăruieşte în tăcere aici în casa lui Nichita nebunia noastră tristă mă simt onorat până la durere deplină de mă mă întreb acum până la glezne care sunt de fapt meritele mele triste în casa unui frate în loc de orice răspunsuri grele mi se cântă colinzi sunt mai trist ca Iisus dacă sunt Hristea sunt şi sunt iarăşi şi uit că sunt Mă Adame iar ai venit cu nebunia ta în traistă Nu Nichita am lăsat o acasă toată nebunia noastră tristă chiar noi suntem doi fluturi rătăciţi zburînd latent printre iceberguri De la un bunic Cine cântă nu moare. Moare cântând! Dar asta este Altceva, mai sus Şi mai adânc. Mult mai sufletos. Nu un om singur pe lume. Adică eu, acum. Asta am învăţat de la un bunic care a murit de mult dar încă mai trăieşte. Aşa îmi spune. Semn de viaţă Cum intervenim noi astăzi la propria noastră viată mă doare sufletul prin urechi pentru că ea (durerea) ne vine din afară pot să mi tai capul şi pot să mi tai urechile dar durerea din nou pe undeva ne vine greşeala este de fapt 10 CRONICA

11 salonul literar mai mult de o natură cosmică în ultima clipă observ cu multă bucurie durerea mea tot semn de viaţă este şi foarte liniştit încep să intervin dar viaţa mi scapă din mâini. Afective Afectivele unui biciclist din Serbia încep cu un munte de sudoare încă de atunci când am pedalat ca un nebun din sat în sat de la un munte la altul trecut au anii... pe bicicleta mea cu o singură roată activă şi neobosită cât o viaţă Ultima zi de naştere lui Nichita, la 66 de ne ani... Mulţi veniseră, atunci, la tine în afară de mine şi de Dumnezeu... Nu mi ai spus că şi moartea vine în curând, acolo... veneam şi eu! Ah, ce bine atunci ne a fost, ce bine şi aşa, Bătrâne, când la telefon curgeau sufletele slavo latine ca aurul cântecului din patefon. Murmura şi cânta exact ca noi ori patru sau zeci de milioane... un popor întreg, înmulţit cu doi regi, părăsiţi printre avioane Aruncate n aer, zdrobite şi topite, precum caii iarba verde, abia încolţită, o retează cu copite şi cum marea şi pierde corabia Din umbră n umbră, am adunat lumina vieţilor noastre nu prea păcătoase: noi dormeam sonorizaţi ca albina şi miere grea strecuram prin oase! N am cântat ca un frate al tău vitreg, cum cântau solii răi din Răsărit cu un ac invizibil, veninos, întreg, din care fanta cerului ti a sărit. Ar trebui să ne simţim măguliţi că acest mare poet ne a făcut onoarea supremă de a începe să scrie în limba română. Şi de a reînvăţa, de fapt, să fie poet, în limba noastră. A noastră şi a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu. A noastră şi a esenţelor împietrite, pentru eternitate, de Cioplitorul Suprem din Hobiţa Goijului. A noastră şi a troiţelor uriaşe din Maramureş. Noi, însă, luăm, nu ştiu de ce, acest gest de destin al lui Adam Puslojic ca pe ceva natural. Ca şi cum acest om, după o viaţă trăită în limba sârbă, trebuia să se nască şi în limba noastră şi să o ia de la capăt, urcând pe această Golgotă a poeţilor, care este limba română. Cărţile lui Puslojic alcătuiesc o cronică unică în poezia română: cronica naşterii într o altă limbă. Cu miturile, cu traumele, cu fantasmele şi cu istoria pe care o poartă adânc încrustată în ea această nouă limbă. Gest invers celui barbian, al autofagiei. Poetul se naşte din nou şi se dăruieşte pe sine: suprem dar pe care îl putea face unei limbi şi unei poezii care i au marcat destinul. Răzvan VONCU Precum omul, Adam Puslojic şi cărţile lui sunt un spectacol. Pagina e o arenă. Cu intrare liberă. Dar cu ieşirea pe scut. Pentru pă hîtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindu ne gladiatori cu propriile noastre fantasme: Numai aşa vei supravieţui, precum/ firul de arţar în viscol... Asta ştim: e o arenă romano româno sârbă. Ci poetul e neam cu cine cînd scrie? Asta ştim despre el: scrie despre omul în mers (Poezia şi alte afinităţi). Scrisul e singura mărturie despre faptul de a fi viu (Scrisoare vie), este legitimarea sa. O expunere fizică, care anulează graniţa dintre autor şi om, din moment ce ei reprezintă o singură persoană, o singură viaţă (Mariana Dan). Ori, cu cuvintele poetului: scrisul alăptează moartea noastră comună (Desigur, există undeva). Nu sunt bucurii în scris: rar, mai găsim în el cîte un înger numai al tău, sau cîte un cal de lemn/ tot numai al tău. De cele mai multe ori pentru poet scrisul e o oglindă, o deschidere spre celălalt: cînd ne aducem aminte să ne privim/ Ne descoperim cu uimire fraţi. Nu sunt personaje în cărţile lui, ci universuri: Eminescu, Blaga, Nichita, Sorescu, Flora, Pituţ, Petre Stoica... Niciodată acasă, niciodată într o singură inimă (Cine suntem, unde mergem?), martirul lui e neîntregul: Tu mori pe drum, Adame tot călătorind în toată literatura română. Scriind, Adam Puslojic, vorbeşte cu cei morţi (Nichita, Turcea, Flora, Sorescu), vorbeşte în locul lor, le provoacă versurile, le continuă sau le respune dîndu le propria voce, propria viaţă. Tragismul la omul lui Adam Puslijic provine din raportul lui cu cosmicul, din bulversarea rînduielilor lumii sub această stea răsăriteană. Certitudinile lumii de azi sunt prăbuşite: o bucată de dumnezeire dacă ar cădea din cer produce panică, nu ştii ce să faci cu ea şi e mai bine s o restitui Greu de desprins de imaginea fascinantă a omului Adam Puslojic, poezia sa ( post stănesciană, cum şi o numeşte singur) este dovada unui original şi tulburător discurs european dintr un areal sârbo român. George VULTURESCU CRONICA 11

12 Gavril Istrate, o ultimă carte Vasile DIACON Eminentul profesor Gavril Istrate, unul dintre marii lingvişti ai filologiei româneşti, mi a fost dascăl în urmă cu peste 40 de ani, cînd, aspirant în litere, i am urmat cursul de Istoria limbii române literare, susţinînd cu domnia sa şi examenul la materia respectivă. Mai mult decît distant, profesorul mi a lăsat impresia unui om intransigent cu păcatele studenţiei şi nu mici au fost emoţiile mele în momentul în care a trebuit să citesc subiectele de pe biletul ce mi l hărăziseră sorţii. Dar cînd profesorul Ştefan Cuciureanu, îndrumătorul tezei mele de licenţă, mi a spus că preşedintele Comisiei va fi domnul decan Gavril Istrate şi că în momentul susţinerii examenului va trebui să mă autodepăşesc, mai că mi a îngheţat sîngele în vene. Pe profesorul Gavril Istrate nu l văzusem glumind vreodată cu vreun student, deși nu se poate spune că nu a manifestat admiraţie faţă de merituoşi, ori compasiune și căldură sufletească faţă de cei aflaţi în momente dificile. Nu mi amintesc ce mă va fi întrebat distinsul profesor, ce îi voi fi răspuns eu, dar aşteptînd rezultatul examenului, profesorul Ştefan Cuciureanu a venit şi mi a spus că domnul Gavril Istrate a fost încîntat de modul cum mi am susţinut teza şi că a catalogat subiectul ca fiind interesant. Mult mai tîrziu aveam să public teza într un volum cu titlul Un moment din istoria limbii române literare. Eufrosin Poteca, fapt apreciat elogiativ de către Gavril Istrate. Din momentul în care am încheiat dialogul în sala de examen, nu l am mai întîlnit pe profesorul Gavril Istrate o foarte lungă perioadă de timp. Abia în toamna lui 2007, cu emoţie, cu o oarecare strîngere de inimă oare mă va primi ori nu? aveam să bat la uşa apartamentului său pe Aleea Garabet Ibrăileanu, situată în Iaşi, cam la mijlocul drumului dintre Universitate şi Biblioteca Centrală. Cu o bucurie nedisimulată, m a poftit să iau loc pe un scaun în sufocanta sa bibliotecă, unde cărţile păreau a se prăbuşi din toate părţile peste cel ce cutează a se aventura în Templul profesorului. Cîteva minute bune nu mi am putut lua ochii de la vrafurile de cărţi, de la rafturile de pe toţi pereţii, ce gemeau de greutatea volumelor. O clipă, m a fulgerat un gînd: Aici a tezaurizat profesorul. Şi mai tîrziu aveam să descopăr că într adevăr aşa era. O linişte adîncă, nefirească în astfel de împrejurări, mi a permis să trec în revistă toate rafturile, inventariind majoritatea cărţilor. La un moment dat, am sesizat privirea i pătrunzătoare examinîndu mă curioasă. Domnule profesor, v am fost student. Promoţia Am făcut cu dumneavoastră Istoria limbii române literare... Intenţionez să realizez un volum omagial profesorului Ilie Dan. Aţi putea scrie ceva pentru acest volum? Bucuros, profesorul mi a vorbit despre Ilie Dan, incorigibilul boem, doctorandul şi, pe deasupra, colaboratorul său la Facultatea de Filologie. Dar despre cîte nu am vorbit, sau mai exact spus, nu am ascultat! Mi se părea un sacrilegiu să îl întrerup pe profesor, cu orice întrebare ce nu putea fi decît banală, în raport cu cele povestite de domnia sa. Nu ne am dat seama cînd s au scurs trei ceasuri. Cînd am ieşit parcă pluteam, simţeam că primisem de la profesor o doză importantă de energie şi o bucurie imensă îmi inunda sufletul. Am revenit a doua zi, şi apoi aproape zi de zi, exceptînd sîmbetele şi duminicile, săptămînă de săptămînă şi lună de lună, ani în șir, cînd, sănătos şi plin de energie, şi cu mari planuri editoriale de viitor, se amuza, referindu se la cei 99 de ani împliniţi anul trecut, cu convingerea că va rotunji şi cel de al 20 lea lustru al vieţii sale. O vorbă spusă mai în glumă îi caracterizează tonusul: Am mult de lucru, n am timp să plec! in memoriam Îmi amintesc că odată, discutînd despre vîrsta lui Iorgu Iordan, înzilit de Creator cu 98 de ani de viaţă, dar și a altor filologi, m a întrebat într o doară ce cred, va sărbători la împlinirea a 100 de ani de viaţă? Am răspuns, în glumă, că sărbătoarea va trebui amînată. Evident, mirarea din priviri îi era accentuată și de adîncirea unei cute între sprincene. M a privit nedumerit, neștiind ce să zică. Eu am continuat, pe ton convingător, că această sărbătorire va avea loc la împlinirea vîrstei de 101 ani, deoarece trebuie pregătită pe îndelete. S a amuzat copios de urarea mea implicită. Cîte nu a povestit de a lungul timpului! Dacă vreo doi ani l am ascultat şi reascultat cu o deosebită sete de informaţie, refăcînd şi cu domnia sa, asemeni cu regretatul şi ilustrul romanist Şt. Cuciureanu, încă o filologie, eu cel care am trădat o, finalizîndu mi studiile și ca jurist, în ultima vreme am luat cu mine un reportofon şi să tot am vreo 50 de ore de înregistrări, pe care, cîndva, sper, le voi putea transcrie şi încredinţa tiparului. Sunt lucruri extraordinare ce ţin de epoca pe care a traversat o. Ardelean prin naștere și moldovean prin adopţie, profesorul Gavril Istrate a ales pentru studii universitare, în 1933, Alma Mater Iassiensis, fiind cucerit de personalitatea culturală a lui Gavril Ibrăileanu și avînd înainte mergător un alt mare ardelean și pisc al filologiei românești, pe Ovid Densusianu. În cetatea culturală a Moldovei, doar după un an de studii, avea să l cucerească pe profesorul său, pe I. Iordan, care îi prorocea în 1934 că va fi unul dintre cei mai buni studenţi de la Filologia Română. Ceva mai tîrziu, în 1942, I. Iordan împreună cu Octav Botez, alt profesor al său, îl recomandau în următorii termeni: De mulţi ani nu am mai avut un elev mai bun, mai studios și mai pasionat pentru această disciplină. S a remarcat, din capul locului, printr o rară seriozitate și cuminţenie, într o vreme cînd majoritatea studenţilor se lăsau tîrîţi în sterile agitaţii extra universitare. Suntem înclinaţi să atribuim această superioritate de ordin moral, cel puţin în parte, originii sale ardelenești (regiunea Năsăudului). Așteptările noastre și a celorlalţi profesori s au dovedit a corespunde pe deplin realităţii. Cu fiece an, constatăm un progres simţitor pe toate raporturile în evoluţia sa sufletească. După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Naţional, a intrat, în 1945, ca asistent la Catedra de Limbi și literaturi romanice a Facultăţii de Litere de la Universitatea ieșeană, iar din 1949 a fost numit decan al acestei facultăţi, funcţie deţinută pînă în O lungă perioadă (între ) a fost șeful Catedrei de Limba română, iar între anii a fost responsabilul Colectivului de lingvistică de la Filiala Iași a Academiei. Timp de 13 ani a fost responsabilul secţiunii lingvistice a Analelor știinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» din Iași. În îndelungata sa activitate știinţifică și didactică, avînd ca fundament opera lui Al. Philippide, Garabet Ibrăileanu și Iorgu Iordan (l a avut profesor și pe G. Călinescu), și a pus o puternică amprentă asupra formării unor specialiști în domeniul filologiei, marcînd adesea destine universitare, precum lingviștii N.A. Ursu, Ecaterina și Al. Teodorescu, V. Arvinte, Ilie Dan, Al. Andriescu, Viorica Florea, Vasile Țâra, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Petru Zugun, Eugen Munteanu, Ariton Vraciu, Gabriela Pamfil (cu care a reeditat operele lui Philippide), Ion Nuţă, Dragoș Moldovanu, Zamfira Mihail, Corneliu Dimitriu, M. Bordeianu și alţii, ori o serie de istorici literari și folcloriști precum Leonida Maniu, Liviu Leonte, Elvira Sorohan, M. Drăgan, Silvia și I.H. Ciubotaru, Ion Constantinescu, Vasile Adăscăliţei, Petru Ursache, Ion Sârbu, Dan Mănucă, Ion Apetroaie, Remus Zăstroiu. Școala filologică ieșeană, avînd ca purtător de fanion pe Gavrli Istrate, s a impus de timpuriu, într o vreme a negării unor valori, în lumea specialiștilor, ca fiind promotoarea reconsiderării contribuţiei limbii vechi din textele religioase, dar și folclorului. A avut ca studenţi, și trebuie menţionaţi aici oameni de litere ca Ion Istrati, Horia Zilieru, M.R. Iacoban, Grigore Ilisei, Ion Chiriac, Vvasile Andru, Lucian Vasiliu, Vasile Filip, Magda Ursachi, Ion Cozmei, Valeriu Stancu și multe alte nume sonore în lumea literară, începînd cu anii ʹ60 ai veacului trecut. Cînd a poposit la universitatea ieșeană, tînărul Gavril Istrate 12 CRONICA