Kafka sau imposibilitatea alegerii

Transcripción

1 Kafka sau imposibilitatea alegerii Ilinca Ilian Prezentată aproape mereu ca imposibil de circumscris unui curent, unei orientări sau unei clasificări nete, opera lui Kafka nu a dus totuşi lipsă de etichetări adesea ireconciliabile şi care mai totdeauna apar ca mai mult legate de perspectiva critică decît de sensul în care autorul a dorit să îi fie receptată scriitura. Textele scriitorului praghez par adesea un cîmp de luptă pe care se înfruntă viziuni de o diversitate surprinzătoare, suportînd de la demostraţii de veleităţi mistice nepuse în practică ci doar trăite prin procură (Max Brod văzîndu-l pe prietenul său drept un înnoitor al vechii religii mozaice reprezintă cazul extrem) pînă la a servi ca revelator al unei atitudini pline de noncomformism şi relativizare prin umorul cel mai distrugător. Între aceşti poli atît de îndepărtaţi încap nenumărate nuanţe, care, toate, sporesc ştiinţa literaturii şi dezvoltă abilităţile interpretative, contracarînd tendinţa accentuării unui inefabil depăşit, refuzul găsirii unui sens (pentru că acesta scapă mereu!) sau resemnarea într-o atitudine asemănătoare celei exprimate de Einstein într-o conversaţie cu Thomas Mann: Nu pot să-l citesc [pe Kafka]... Mintea umană e prea complicată. Ceea ce pare totuşi mai puţin profitabil este ducerea la extrem a unor tendinţe implicite în opera lui Kafka, ca de pildă efortul de a contracara o exagerare interpretativă prin alta, cum mi se pare a fi cazul lui Milan Kundera pe urmele lui Felix Guatarri şi Gilles Deleuze, ce pune accentul pe umorul debordant al textelor praghezului în scopul eradicării unei viziuni excesiv concentrate pe mistică şi detaşare spirituală. Altfel spus, cartea celor doi filozofi francezi Kafka. Pour une littérature mineure, ca şi eseurile lui Kundera, ne instruiesc să citim opera celui care scria în jurnal Eşti deznăjduit? Da? Eşti deznădăjduit? Fugi? Vrei să te ascunzi? 1 drept un monument de ironie şi luare în derîdere a oricăror atitudini sobre şi profund implicate, în vreme ce ironia lui Kafka cu adevărat se desfăşoară din plin cînd, copiind un fragment dintr-o recenzie la prima sa carte Contemplare (1913) unde criticul subliniază un umor născut din buna dispoziţie sufletească a individului, autorul se întreabă mucalit dacă nu cumva cronicarul a confundat cărţile şi a scris din neatenţie 1 Franz Kafka, Opere complete, III, Jurnal, trad. de Mircea Ivănescu, ed. Univers, Bucureşti, 1998, p. 7

2 despre altcineva. La baza acestor forţări a limitelor interpretării presupun că se află dificultatea de a aprofunda ambivalenţa esenţială care se află la baza scriiturii însăşi, ambivalenţă ce marchează temeiul fiinţei lui Kafka, aşa cum o prezintă interesantul şi totuşi (în ciuda lui Kundera, inamicul scormonirii în textele cu caracter personal!) indispensabilul său jurnal. Fără a se dori un exerciţiu saint-beuvian, de apropiere de operă pe calea biografiei, încercarea mea rămîne la nivelul unei încercări de cartografiere a anxietăţilor din teritoriul unui autor de o exemplară solitudine pentru care scriitura devine un (fals) aliat al supravieţuirii. Poate că evanescenţa sensurilor care sînt căutate cu ardoare de kafkieni provine din legătura inextricabilă pe care scriitorul praghez încearcă să o păstreze între scrierile sale şi lumea onirică, faţă de care nici nu încearcă un sentiment de jenă ca un rigid pozitivist şi nici nu încearcă să o arpenteze psihanalitic (e cunoscută poziţia sa faţă de această iremediabilă eroare atît de nouă şi în vogă în epoca sa) ori prin false extaze ca aceşti cartezienii fără voie, suprarealiştii. Visele, notate scrupulos, însă cu detaşare şi sobrietate, în jurnal, nu sînt pentru Kafka decît acceptări ale unor daruri de preţ sau, dimpotrivă, nedorite şi terifiante, iar a le scrie nu presupune decît un efort minim. Ele pot fi, cel mult, puncte de plecare prin irealizare: Fochistul este amintirea unui vis, a ceva care niciodată nu a fost realitate 2. Adevăratele vise, dar deja nemaitrăite în somnul vieţii, sînt scrierile, concepute întotdeauna noaptea, într-o insomnie ambivalent angoasantă şi dorită, folosind pentru căutarea unor fantasme care, în acelaşi timp, prin scris, sînt îndepărtate, ca un lest ruşinos, ca reziduuri de impuritate ce se cer a fi ostracizate în modul cel mai radical: Verdictul este fantasma unei nopţi.[...] E doar o constatare a ei şi, prin asta, alungarea izbutită a fantasmei 3. Ambivalenţa faţă de somn, ambivalenţa faţă de scris sînt efecte pornite dintr-o aceeaşi sursă: nesiguranţa în faţa sorţii, imposibilitatea de a se convinge că scrisul întradevăr poate servi drept justificare a unei vieţi, indecizia faţă de modul ales (sau impus) de a-şi duce existenţa. Pe de o parte, disperarea de a nu scrie şi a se supune ritmului nictimeral animal ( Adormit, trezit, adormit, trezit, ce viaţă greţoasă 4 ), pe de altă parte sentimentul prea des încercat că scrisul nu e decît o scuză pentru a nu trăi cu adevărat în limitele impuse umanităţii şi că, eventual, el nu poate reprezenta decît un stadiu de pregătire pentru intrarea cu adevărat în cetatea oamenilor. Refuzul mariajului în numele 2 Gustav Janouch, Gespräche mit Kafka, Frankfurt/Main, 1968, p Ibidem, p Franz Kafka, Jurnal, op. cit., p. 9 [ ].

3 scrisului a fost prea adesea explorat pentru a mai fi nevoie să revenim asupra lui 5, iar punerea în lumină a necesităţii constante de a îndepărta fizic şi a transforma în fantasmă virtuala soţie, prin convertirea în destinatar în loc de destin, este de asemenea un punct cîştigat în cartografierea tenebrelor kafkiene 6. Şi totuşi, reflecţia constantă a scriitorului evreu asupra celibatului şi asupra singurătăţii asumate rămîne o probă irefutabilă a ambivalenţei constante în faţa asumării vieţii, a indeciziei de a se oferi semenilor ca persoană activă şi afectivă sau, dimpotrivă, ca simplă reflectare în pagini imprimate. Atitudinea în faţa singurătăţii poartă prin ea însăşi amprenta dezgustului pe care îl simte faţă de sine însuşi, ca făptură eminamente impură, impură în mod paradoxal pentru că aspirînd la o puritate deplină. Promiscuitatea îl umple de scîrbă, mizeria inerentă vieţii în comun îl aduce în vecinătatea unei patologii a obsesiei curăţeniei; are sentimentul că lumea din jurul său îl murdăreşte, că proximitatea familiei îi atacă nemilos un corp astral ce se vede mînjit de materialitate: vederea patului dublu de acasă, cu cearceafurile folosite, cămăşile de noapte, pregătite cu grijă, toate acestea mă pot exaspera pînă la greaţă, mă întorc literalmente pe dos 7. De ce această ambivalenţă faţă de somn, de ce această bucurie pe care o simte cînd insomniile îi lasă răgazul odihnei, căreia i se contrapune însă dezgustul deja menţionat faţă de un ritm al somnului-veghei sterile? Somnul este în acelaşi timp un vehicul al viselor şi al vieţii trăite iar nu mimate: uşurinţa cu care îşi notează incursiunile onirice ar putea să-şi aibă echivalentul doar în scrierea autobiografiei, întreprindere condiţionată de abandonarea slujbei birocratice (în consecinţă sortită eşuării), şi în care îşi prevede realizarea unor dorinţe în acelaşi timp de schimbare totală ca individ cît şi de posibilitate de comunicare imediată cu semenii 8. Şi aceasta pentru că ideea că scrierile sale nu pot fi de nici un folos oamenilor lîngă care trăieşte fără a le împărtăşi idealurile, că nu sînt decît un semn al orgoliului celui mai nemăsurat şi a unui hedonism sui generis, că nu au mai multă valoare decît o cerere nemotivată de compasiune şi dragoste pentru un om, de altfel, lipsit de adevărată iubire, pare să îl 5 V. mai ales Elias Canetti, El otro proceso de Kafka, Ed. Alianza Muchnik, Madrid, Felix Guatarri şi Gilles Deleuze, op. cit., : Fluxul de scrisori înlocuieşte vederea, plecarea [...] Se face o hartă a Tebei în loc de a pune în scenă tragedia lui Sofocle, se face topografia obstacolelor în loc de a lupta cu destinul [...] destinul înlocuit cu destinatarul (op. cit., passim ) 7 Jurnal, op. cit., p. 335, [ ]. 8 Jurnal, op. cit., p. 125, [ ]. : scrierea autobiografiei ar fi însă o mare bucurie, căci ar merge atît de uşor, ca de la sine, ca şi transcrierea viselor, şi ar avea de asemenea un efect cu totul deosebit, cu totul însemnat, şi pentru totdeauna înrîruritor în ce mă priveşte şi astfel s-ar vădi accesibilă înţelegerii şi simţămintelor oricărui altuia.

4 viziteze nu doar cînd o pune în gardă pe Felice asupra fantasmelor repugnante ieşite din sufletul său ( o cuşcă plină de şobolani ) sau cînd se portretizează cu o autoironie suicidară în inutilii cîini de aer: Dacă se pune întrebarea la ce folosesc cîinii de aer, mereu se obţine acelaşi răspuns: că aduc multe foloase ştiinţei. E adevărat, se adaugă, dar aporturile lor sînt inutile şi lamentabile. Alte răspunsuri constau în a da din umeri, în a schimba subiectul, în a se supăra sau a rîde 9. Ultima povestire scrisă de Kafka accentuează prin chestionările asupra artei şuieratului căreia i se dedică protagonista din regnul animal o aceeaşi autodenigrare a artei, văzută ca semn de nejustificat orgoliu şi laşitate în cel mai înalt grad culpabilă: Este, aşadar, cu adevărat cîntec? Nu e poate doar un şuierat? Şi şuieratul ştim cu toţii ce e, este chiar principala iscusinţa artistică a neamului nostru sau mai bine zis nu-i o iscusinţă, o îndemînare, ci o manifestare vitală caracteristică. Noi toţi şuierăm, însă bineînţeles nu se gîndeşte numeni să socotească asta drept o artă 10. Spaima aceasta de a fi un individ nu doar fără rost, ci şi pernicios în sînul comunităţii, apare mai cu seama spre sfîrşitul vieţii, cînd îi scrie lui Max Brod: Dar cum stau lucrurile cu condiţia însăşi de a fi scriitor? Scrisul este o răsplată dulce, minunată, dar pentru ce? În cursul nopţii mi-a devenit limpede, cu claritatea cu care un copil îşi trăieşte intuiţiile, că este plata primită pentru o muncă pe care o faci în slujba diavolului. Coborîrea către puterile întunecate, descătuşarea spiritelor legate de natură, îmbrăţişările îndoielnice şi toate cele ce se vor mai fi întîmplînd acolo jos de la sine, lucrurile tulburi despre care nici nu se ştie, atunci cînd scrii poveşti la lumina soarelui. Poate că mai există şi un alt mod de a scrie, eu îl cunosc doar pe acesta; noaptea, cînd spaima nu mă lasă să dorm, îl cunosc numai pe acesta. Iar diavolescul ce există în toate astea îmi este foarte limpede. [...] mişcarea se diversifică şi se transformă într-un sistem solar de vanităţi. Ceea ce omul naiv doreşte cîteodată pentru sine: Aş vrea să mor şi să văd cum mă plîng ceilalţi, un asemenea scriitor asta realizează tot timpul, el moare (sau nu trăieşte) şi se plînge tot timpul pe sine însuşi 11. Kafka îşi radiografiază cu o nemiloasă sinceritate posibilităţile de a fi de folos, prin scris, umanităţii în care se vede integrat, cu sau fără voia lui, iar rezultatele acestui 9 Franz Kafka, Cercetările unui cîine, în Opere complete, I, Proză scurtă, trad. de Mircea Ivănescu, ed. Univers, Bucureşti, 1996, p Idem, Josefine, cîntăreaţa sau neamul şoricesc, în Opere complete, I, Proză scurtă, p Scrisoare către Max Brod, [ ], în Franz Kafka, Opere complete, IV, Scrisori, trad. de Mircea Ivănescu, ed. Univers, Bucureşti, 1998, p

5 examen extrem nu îl duc cîtuşi de puţin la concluzia unui Cervantes care poate afirma, cu deplină seninătate, în prologul Nuvelelor exemplare: de s-ar întîmpla cine ştie cum ca învăţătura acestor Nuvele să strecoare în în cititorul lor vreo dorinţă sau vreun gînd necurat, mi-aş tăia mai degrabă mîna cu care le-am scris decît să le scot în lume. Scrisul e, dimpotrivă, pentru Kafka, un exerciţiu de admiraţie pe dos, un act de masochism, o neîncetată punere la probă a incapacităţii sale pentru viaţa dreaptă, o supravieţuire prin mici înşelăciuni în lipsa posibilităţii de a duce o existenţă justă (cum îi scrie Felicei), dar în acelaşi timp o justificare în lipsa căreia se simte aruncat pe jos, demn de luat cu mătura şi aruncat afară 12. Cu alte cuvinte, un Gregor Samsa transformat iremediabil în gîndac şi mort în mijlocul urdorilor pe care le-a provocat prin trecerea sa, măturat ca o fiinţă în plus. Mai mult, chiar sentimentul omenesc al seninătăţii nu se poate asocia pentru Kafka decît cu această senzaţie de tîrîre nedemnă pe faţa pămîntului: Sentiment de satisfacţie astăzi în cameră. Găunos pe dinăuntru ca o scoică pe plajă, gata să fiu strivit de un picior păşind peste mine 13. Scrisul e o formă de a-şi justifica viaţa, dar însăşi ambivalenţa faţă de activitatea literară în sine arată că de fapt e vorba de un act ce depăşeşte simpla nevoie de recunoaştere şi admiraţie din partea semenilor. A crea devine mai degrabă o formă de purificare (dar ale cărei rezultate, cum se vede, sînt impure), o alungare a demonilor interiori (dar singurul spaţiu în care ei ar putea fi trimişi este cel al oamenilor), o fotografie care anihilează forma capturată de obiectiv, o dorinţă de a uita fantasma, iar nu de a o păstra în toate detaliile sale repugnante: Fotografiem un lucru ca să-l alungăm din minte. Povestirile mele sînt un fel de închidere a ochilor 14. O închidere a ochilor ce îl apără în primul rînd pe cel care a avut viziunile Groazei din sine şi din lume, dar care din motive injustificabile sînt transmise celorlalţi, ca şi cum cineva ar dori să scape povara lor punînd-o altora pe umeri. O închidere a ochilor ce are de-a face cu visele din tărîmul indecidabil dintre viaţă şi moarte, întrucît atît la un pol cît şi la altul stăruie angoasa şi fascinaţia masochistă. Perpetuul dus-întors între planuri, continua contemplare a vieţii din moarte şi viceversa, face greu de identificat care dintre angoase predomină în viziunea kafkiană 15. Renunţarea la somnul obişnuit, cel din viaţă, aducător de vise lesne 12 Scrisoare către Felice, în Franz Kafka, Escritos sobre sus escritos, trad. de Michael Faber-Kaiser, Ed. Anagrama, Barcelona, 1974, p Franz Kafka, Jurnal, op. cit., p. 304, [ ]. 14 Janouch, op. cit., p Această posibilitate de răsturnare completă a punctului de vedere e o constantă a scrierilor kafkiene. De pildă, e dificil de judecat cine e mai monstruos în Metamorfoza, Samsa-gîndacul sau Samsa-familia, Nabokov demonstrînd perfecta reversibilitate a termenilor: Un soare primăvăratec luminează familia

6 adnotabile, are drept contraparte somnul mult mai adînc, al morţii, ce e populat de coşmaruri convertibile în povestiri şi romane, greu de surprins şi redat în puritatea lor. În acelaşi timp, însă, a coborî în moarte înseamnă a fi cu adevărat treaz, a fi cu adevărat viu, dispreţuind facilul din viaţa considerată reală dar în fapt falsă pe care o duc majoritatea oamenilor. În cazul lui Kafka totul are tendinţa de a se transforma în contrariul său: această uşurinţă a trăirii ce se experimentează îndeobşte fără probleme devine pentru el culmea dificultăţii. Am vorbit mai sus despre facilitatea cu care sînt transcrise visele în jurnal; păstrarea atmosferei onirice în scrieri cere însă un efort inuman. A capta visele morţii-vieţi prin scris este, altfel spus, o întreprindere periculoasă şi dificilă, dar a se lăsa dus de visele vieţii-morţi în spaţiul relaţiilor umane nu e mai puţin complicat pentru conştiinţa în mod fundamental scindată şi indecisă a scriitorului evreu. De aceea moartea şi viaţa nu doar se oglindesc una în cealaltă, ci în acelaşi timp îşi amestecă apele, se transformă în entităţi ale căror limite se estompează şi se confundă într-o zonă vagă şi enigmatică a cărei atingere poate fi în acelaşi timp o promisiune a paradisului ca şi un bilet de călătorie spre infern. Cunoaşterea acestui spaţiu tulbure şi primejdios face dificilă, dacă nu complet imposibilă, reîntoarcerea în teritoriul oamenilor care nu au păşit niciodată în aceste spaţii de frontieră. A scrie echivalează cu a le face să se întrezărească, dar îndoiala privitoare la nevoia reală de a întredeschide cortina pentru ca oamenii trăind liniştit să privească ascunsul şi îngrozitorul, nu încetează să îl neliniştească pe Kafka. Ceea ce rămîne neîndoielnic este că scriitorul nu mai poate să revină complet în teritoriul semenilor. Kafka are mereu impresia că între el şi viaţă se interpune un spaţiu gol, o carapace de aer, o marjă de imaginaţie ce îi răpeşte accesul la experimentarea senzaţiilor imediate şi lipsite de artificiu ori construcţie intelectuală. De aici provine singurătatea fără leac a exercitării scriiturii ca formă de asceză autoimpusă şi care se poate duce la capăt în mod optim în absenţa oricărui martor, într-o recluziune comparabilă doar cu aceea a mormîntului: Pentru a putea scrie, am nevoie să mă izolez, dar nu ca un ermit, lucru care nu e suficient, ci ca un mort. Scrisul, în acest sens, e un somn şi mai profund, altfel spus, e moartea, şi aşa cum nu poţi scoate un mort din groapă, nici pe mine nu mă poţi lua de la masa de scris noaptea. [...] numai aşa pot să trăiesc 16. Samsa în timp ce fiecare scrie scrisorile de scuză sînt trei insecte scriind trei scrisori cu piciouşele lor articulate respectivilor şefi (Curso de literatura europea, Ed. Grupo Zeta, Barcelona-Madrid- Buenos Aires-Mexico D.F.-Santiago de Chile, 1997, p. 404). 16 Scrisoare către Felice, [ ], în Franz Kafka, Escritos... op. cit., p. 151.

7 Inacceptarea vieţii este văzută de Kafka drept un păcat major, decizia de a nu deveni niciodată tată e analizată şi reluată constant şi din perspective distincte în jurnal, şi cu toate acestea scriitorul nu se poate hotărî nici pentru viaţa pe care o duce grosul umanităţii şi nici pentru marcionism, nici pentru a aduce pe lume fii şi nici pentru a predica, precum ultimul Tolstoi, desprinderea de această existenţă printr-un ascetism al cărui preţ ar fi dobîndirea unei vieţi angelice. Nu se poate decide nici pentru a propovădui suferinţa, care totuşi, în ceea ce îl priveşte, rămîne totuşi singura certitudine că a rămas el însuşi ( Puţin mai liniştit. Cît de mare nevoie aveam de asta. Abia mă simt puţin mai liniştit, deja mă simt prea liniştit. Ca şi cum aş dobîndi adevăratul sentiment de fi eu însumi cînd sînt insuportabil de nefericit 17 ), şi nici pentru a încuraja construirea surîzătoare şi ignorantă a unei fericiri inexistente, nu mai puţin atroce, arată el, decît Vizuina construită de un repulsiv carnasier de talie mică. Aspiraţia spre o viaţă mortificatoare, de ermit (pe care i-o supralicitează Brod) îl pune faţă în faţă cu exercitarea acestei tendinţe pe socoteala celorlalţi, în faţa cărora atitudinea sa ar putea sa apară fie ca un model de urmat fie ca o sursă de angoasă şi de sentimente de inferioritate. În plus, un astfel de model de sfinţenie, oricît de lipsit de religiozitate, nu ar putea rezista fără o doză de orgoliu şi de nevoie bine tăinuită de a provoca admiraţia. Dăruirea, dimpotrivă, pare singura cale onestă, singura probă a trăirii reale. Incertitudinea că darurile sale, scrierile, pot fi de folos oamenilor, că nu reprezintă decît o formă de a se însingura în autoadmiraţia teritoriilor interioare, avînd în plus ca unică sursă o moarte cu care oamenii nu au ce face, îi provoacă spre sfîrşitul vieţii teribilul sentiment al înfrîngerii totale. Înfrîngere datorată obsesiei că a dăruit prea puţin sau deloc, că nu a trăit, pentru că potrivit lui Kafka viaţa se justifică doar prin abandonarea eului, spre a folosi unui scop mai presus de eul însuşi: Unui asemenea om îi e o frică îngrozitoare să nu moară, pentru că nu a trăit încă. Nu vreau să spun prin asta că pentru viaţă sînt necesare femeia şi copilul şi cîmpul şi vitele. Necesar pentru viaţă e numai să se renunţe la egoismul plăcerii, la vanitatea de a te bucura de tine însuţi; e necesar să intri în casă, în loc să o admiri şi să o împodobeşti 18. Or, literatura apare adesea, în momentele de depresie şi nesiguranţă totală, drept expresia însăşi a autocontemplării neîncetate, a privirii mereu aţintite spre sine însuşi şi lipsite de consideraţie faţă de ceilalţi. A doua sursă a spaimei de moarte, inextricabil legată de prima, provine din faptul că desele coborîri în moarte, prin scris, nici nu au dus pînă la capăt această explorare ( eu am 17 Franz Kafka, Diario, op. cit., p. 660, [ ].

8 rămas lut, scînteia nu am aprins-o într-un foc adevărat, ci am folosit-o doar pentru iluminarea vieţii mele 19 ) şi nici nu au reprezentat adevărate pregătiri pentru moarte. Au fost, poate, experimente artistice care, în momentul în care punerea în scenă va fi înlocuită de realitate, nu vor face decît să înăsprească pedeapsa pentru forţarea unor spaţii interzise muritorilor: Ceea ce am jucat ca un rol se va întîmpla în realitate. Nu m- am răscumpărat prin scris. Toată viaţa mea am murit, iar acum voi muri cu adevărat. Viaţa mea a fost mai plăcută decît a celorlalţi, moartea mea va fi cu atît mai groaznică 20. Nici suferinţa nu a fost dusă la capăt cu tot eroismul, întrucît scriitorul mereu s-a folosit de carapacea sa aeriană ce l-a ferit de confruntările directe cu realitatea imediată 21, nici fericirea umană nu a fost atinsă şi cu atît mai puţin dăruită celorlalţi (familiei, femeilor iubite). Scriitorul, ca om, a rămas mult sub nivelul aspiraţiilor sale contradictorii, poate tocmai din pricina nehotărîrii ce i-a interzis împlinirea măcar unuia dintre idealurile sale. Viaţa sa nu a fost o operă de artă genială, marele său succes nu a fost, în nici un caz, jocul său în lume. Deşi aceasta poate fi doar opinia autorului însuşi, pentru care scindarea dintre trăire şi scris poate că părea prea tranşantă, întrucît şi a scrie este o formă de a trăi, o victorie care echivalează cu o formă de fericire. Rămîne, de bună seamă, fericirea stranie pe care o dăruieşte arta sa cititorilor, fericire care nu are nimic de a face cu excesul de veselie în faţa absurdului grandios pus în lumină prin ironie (aşa cum ne indică să descoperim Guatarri, Deleuze şi Kundera), nici cu plăcerea cufundării în abisuri ce ne deschid ochii spre o lume în care stăruie ca unice faruri teama şi indiferenţa (cum ne propune să citim Elias Canetti). Rămîne, evident, plăcerea textului, pe care şi Kafka a simţit-o ca prim cititor al scrierilor sale, dar dobîndită cumva prin efracţie (şi de aici sentimentul vinovăţiei cu care trebuie să ne obişnuim pătrunzînd în teritoriile kafkiene), o plăcere provocată de îndepărtarea de rosturile presupuse ale umanităţii şi un salt în înălţimi, unde totul devine de o abstracţiune greu de suportat, poate inutilă, poate izbăvitoare: Ciudata, tainica, poate primejdioasa, poate mîntuitoarea alinare a scrisului: sari deodată afară din şirul asasinilor, poţi să observi faptele. Observîndu-le îţi construieşti astfel o formă superioară de observaţie, o formă mai înaltă, nu una mai pătrunzătoare, şi cu cît este mai înaltă, cu cît e mai de neatins pentru cei din 18 Scrisoare către Max Brod, [ ], în Opere complete, IV, p Ibidem. 20 Ibidem.

9 şiruri de aici cu atît mai puţin depinde de orice altceva, cu atît e mai supusă legilor propriei mişcări, cu atît mai imprevizibilă, mai aducătoare de bucurie, urcînd tot mai sus, spre înalturi 22 Această ieşire din rînd, această uitare pentru un moment a semenilor cufundaţi în arpentarea propriilor drumuri lipite de pămînt şi urmarea unei căi aeriene ce aproape nu mai are nimic de a face cu viaţa terestră, această însingurare în spaţiile străbătute de un acrobat real şi nu de unul care se împiedică pe o funie întinsă la nivelul solului, această lecţie de egoism înalt, de orgoliu la care are dreptul orice făptură vie, este una dintre lecţiile lui Kafka. O lecţie despre renunţarea la toate punctele de sprijin, despre confruntarea fără nici o protecţie cu limitele existenţei şi inexistenţei, despre onestitatea singurătăţii unui zbor în care nici un tovarăş nu mai poate fi alături, ca în visele în care singurul martor şi singurul călău şi singura victimă e cel care doarme. Doar că acest somn e mai adînc decît închiderea ochilor. Celibatul, asceza sînt doar reflexe în terestru ale acestei desprinderi, preţul plătit cu bună ştiinţă pentru o atingere a unui punct de echilibru instabil între viaţă şi moarte, care se menţine la fel de neutru faţă de ambele extreme. Indecizia a fost înlocuită cu anularea contrariilor şi de aici posibilitatea unei trăiri la limită, între durerea cea mai profundă şi fericirea inexprimabilă, anulînd diferenţele atît de vizibile pe pămînt. O întindere la maximum a arcului, şi chiar dacă săgeata e îndreptată spre interior, limita este atinsă şi tensiunea creată este maximă ea va duce în acelaşi timp la saltul instantaneu şi la moarte, dar deja cele două acte se vor fi topit în unitate. Un punct arhimedic: El a găsit punctul arhimedic, dar l-a folosit împotriva sa, e clar că numai cu această condiţie i-a fost permis să-l găsească Franz Kafka, Jurnal, op. cit., p. 222: Nu sufăr peste poate, căci nu sufăr în legătură cu toate acestea, nu se strîng laolaltă aceste suferinţe, cel puţin pentru moment eu nu simt asta, iar măreţia suferinţei mele este cu mult mai prejos de orice suferinţă care ar veni poate mine [ ]. 22 Ibidem, p , [ ]. 23 Franz Kafka, Diario, op. cit., p [ ].