devine Comandor al Legiur le Onoare. Este diplomat (gaullist),

Transcripción

1 -ROMAIN GARY (pe numele adevă rat Roman Kaoev, 1* ) este singurul scriitor care a luat de dou ă aii Premiul Goncourt. Prima data ca Gary, a doua oar ă sub pseudonimul Aiar (identitatea lui tmile Aiar s-a aflat abia dup ă moartea scriitorului). In rusa cel dintâi nume înseamn ă arde", iar al doilea jar". ^ *câ - u alte nume, între care stendhalianul Brulard, demonicul Shatan devenit în englezi Deville Năs< a Vilnius n Lituania, creste în Polonia, la Varşovia, unde, deşi se pare ca mama lui este evreic ă, îl boteaz ă ca talk. Din 1928 trăieşte în Franţa, unde studiază Dreptul. In timpul războiului este pilot In Forţ ele Aeriene france» şi devine Comandor al Legiur le Onoare. Este diplomat (gaullist), regizor şi scenarist (făr ă succes), traducă tor şi, înainte de toate, scriitor. Se căsătoreşte cu Lesley Blanch (scriitoare şi jurnalist ă ), apoi cu actriţa lean Seberg. La un an dup ă sinuciderea acesteia, Garv se împuşc ă Dupâ moarte nu înceteaz ă a fi redescoperit sub toate identităţii» Dup ă i <ie femeie v-osta-oavras a regizat ut im,cu Romy Schneider şi Yves Montând în rolurile CIPALE ifî ( Premiul Goncourt), La promesse ât TtnAe (1960), La f&f coupable (1968), Europa (1972), Om iiftmmt (1977), La Semnate Emi<. \jar '>$ ca! > 1974), Im vie devtmt soi ( Pn : oncourt) (1976), L'AftffOissf du roisalomon Semnat I Sinibaldi: L'homme ă Im courmbe (1956) Semnat Shatan Bogat şi, la traducerea englez ă, Rene Deville. Traducătoarea, DARIA-LAURA BÂRSAN, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii.. Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, secţia Limbi Moderne Aplicate (engleză-francez ă ), specialitatea Traducători/ Interpreţi. Pentru Cartea de pe noptier ă a tradus Pierre Bou He Arheologul şi misterul lui.

2 Traducere din limba francez ă de DARIA-LAURA BÂRSAN HUMANITAS BUCUREŞTI Colecţie îngrijit ă de IOANA PÂRVULESCU Coperta colecţiei IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GARY, ROMAIN Clar de femeie : [roman] / Romain Gary; trad.: Daria-Laura Bârsan. - Bucureşti: Humanitas, 2007 ISBN I. Bârsan, Daria-Laura (trad.) =135.1 ROMAIN GARY CLAIRE DE FEMME Editions Gallimard, 1977 Q HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune românească EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, Bucureşti, România tel. 021/ , fax 021/ www. humanitas. ro Comenzi CARTE PRIN POŞT Ă : tel. 021/ , fax 021/ , C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti cpp@humanitas.ro I

3 Coboram din taxi şi, când s ă deschid portiera, m-am ciocnit de ea, încărcat ă cu pachete: pâine, ou ă, lapte se împrăştiar ă pe trotuar aşa ne-am întâlnit, pe ploaia mărunt ă, fin ă, care că dea monoton. Trebuie s ă fi fost de vârsta mea, cu câţ iva ani mai mult sau mai puţin. Un chip care părea s ă fi aşteptat firele albe pentru a desăvârşi ceea ce tinereţea şi armonia trăsăturilor doar schiţaseră ca pe o promisiune. Avea respiraţia întretăiat ă, ca şi cum ar fi alergat de team ă s ă nu întârzie. Nu cred în presentimente, dar mi- am pierdut de mult credinţa în necredinţ ele mele. Toate acele nu mai cred în asta" simt totuşi certitudini şi nu exist ă nimic mai înşelător. Am încercat s ă adun ceea ce ră mânea din proviziile de la picioarele mele şi era cât pe ce s ă cad. Sigur am părut ridicol. Lăsaţi... îmi pare nespus de rău... Îmi cer scuze... Râdea. Ridurile i se adânceau în jurul ochilor şi anii se adunau, veneau să-şi ia în primire locul. Nu s-au spart chiar aşa de multe. Sunt lucruri mai rele pe lume... Deja lua distan ţă şi m ă temeam de ce e mai rău: s ă ne rată m pentru un aşa se face", pentru respectarea convenţ iilor şi a bunei-cu-viinţe. Ne-a salvat şoferul de taxi. Se aplec ă spre mine, cu un zâmbet uşor: M ă scuzaţi, domnule, rue de Bour-gogne, v ă rog? Păi, asta e. Şi o tutungerie pe colţul străzii Varenne, ştiţi unde e? Aici este. Atunci ce mai aşteptaţi ca să-mi plătiţ i? Am scotocit prin buzunare. Nu mai aveam franci. Schimbasem tot la aeroport şi, când am vrut s ă o scot la capăt cu dolarii mei, am fost informat c ă suntem în Franţ a, aici". Nu ştiam ce s ă fac şi îmi veni ea în ajutor, o femeie cu un pă r alb, bogat, îmbrăcat ă cu un palton larg, cenuşiu, care îi plă ti taximetristului şi se întoarse spre mine, cu mai mult ă ironie decât amabilitate: Lucrurile nu par s ă mearg ă prea bine... Şi eu care credeam c ă pentru cineva din afar ă nu era aşa de vizibil. Nu purtam uniforma de comandant de bord, dar ştiusem întotdeauna s ă pă strez în ochii pasagerilor şi ai echipajului înfăţişarea calm ă a celui care are obligaţ ii morale şi care este obişnuit s ă fac ă fa ţă unor situaţ ii dificile. Eram bine legat, cum se

4 zice: umeri laţ i şi o privire de neclintit. Cu fiecare minut care trecea, rămânea tot mai puţin din mine, dar exist ă astă zi cauciucuri sparte cu care se mai pot face înc ă o mie de kilometri. într-adevăr, doamn ă, este una din acele situaţ ii când, în romanele vechi, se recurge la un preot, de preferin ţă necunoscut, am zis eu. N-am reuşit s-o amuz. Ochii mei cerşeau şi ea trebuie s ă fi simţ it asta. Niciodat ă nu mai fusesem atât de strâmtorat. Mai târziu, când am întrebat-o pe Lydia ce credea în acele momente, se eschiv ă: Credeam c ă împrumutasem o sut ă de franci unui tip complet beat şi c ă nu-i voi mai vedea niciodat ă." Adevărul era că viaţa se lepădase şi de unul, şi de celă lalt, iar asta este întotdeauna ceea ce numim o întâlnire. Ştiţi, vreau s ă v ă înapoiez... Chiar n-are nici o importan ţă. O s ă v ă scriu un cec, dacă-mi daţi voie... M ă întorceam de la aeroportul Roissy. Luasem o maşin ă până acolo la începutul după-amiezii pentru a m ă urca în avionul spre Caracas, cum era stabilit. M ă aşezasem într-un col ţ, cu pălă ria pe ochi, cu faţa la perete, şi am rămas acolo s ă ascult anunţarea ple- cărilor. Dup ă şaptesprezece ani la Air France, eram cunoscut de majoritatea echipajelor şi voiam s ă evit întâlnirile şi întrebă rile amicale. Ce cauţ i aici ca pasager? Auzi, şase luni de concediu, nu crezi c ă exagerezi?! Şi Yannik? Aşa deci, îţi faci vacanţa făr ă ea, mai nou?" Eram într-o asemenea stare de confuzie, încât toate deciziile luau imediat forma unor fapte contrare. Am auzit apelul pentru Caracas, am traversat holul, am luat un taxi şi i-am dat adresa noastr ă, din rue Vaneau. Mi-am venit în fire la timp şi l-am rugat pe şofer s ă m ă lase în faţa tutungeriei de pe col ţ. Era mult prea aproape, locuiam în acel cartier de ani de zile, ar fi putut să m ă recunoasc ă cineva. La ce or ă v-aţi despărţ it de ea? La ora trei după -a-miaza. Plecam în America de Sud, iar avionul meu... Aţi fost văzut pe rue Varenne la ora şaptesprezece şi două zeci. Da, am revenit. Şi nu v-aţi întors acas ă? Doar eraţ i la doi paşi. Nu, m-am oprit chiar la timp. Şi, de altfel, noi doi eram înţeleşi... Cum asa? Nu am nimic să -mi reproşez. Nu era nimic altceva de fă cut. în asemenea cazuri, domnule, oamenii nu au josnicia s ă rămân ă în via ţă. Ci au eleganţ a de a-şi trage un glon ţ în cap/' Abuzasem întotdeauna de ironie în relaţ iile cu mine însumi. Dar dac ă trebuia s ă mai rezist ani buni, mai bine s ă mă obişnuiesc numaidecât cu acest interogatoriu. Nu avea s ă se termine. Totuşi, singurul lucru pe care mi-l puteam reproşa era că nu luasem avionul. Nu eram un asasin care se întorcea s ă dea

5 târcoale la locul crimei, care este el însuşi un criminal foarte vechi, de când se învârte pământul în jurul soarelui. Eram în picioare, în ploaie, printre provizii. Deja nu reuşim s ă ne despărţim, i-am zis eu. Râse şi pe chipul ei apărur ă şi mai multe riduri liniştitoare. Cafeneaua se numea Chez Arys. La tejghea se afla un bă rbat foarte elegant, cu hain ă din păr de cămil ă şi pălă rie de fetru, care ţinea în les ă un caniş imperial gri, tuns ca o grădin ă de Le Notre*. Printr-una din acele coincidenţe de care nu suntem niciodată siguri c ă este pur ă întâmplare, nici c ă este ironie sau avertisment, la tonomat, un adolescent se dusese totuşi s ă asculte de câţ i bani avea o arie de Chopin. Poate ar fi mai bine s ă vorbim, altfel lucrurile se îndreapt ă prea repede spre nicăieri, iar dup ă aceea trebuie s ă ne întoarcem de acolo... Nu ştiu ce caut în cafeneaua asta cu un bă rbat pe care nu-l cunosc", nu-i aşa? Aşa-i. Barmanul venise s ă ia comanda. Dou ă cafele cu frisc ă, am zis eu si m-am întors spre ea: Uite, asa avem un motiv s ă fim aici. Era o urm ă de cruzime în zâmbetul ei. înc ă aştept cecul, atâta tot. O, Doamne... Am găsit carnetul de cecuri în geanta de călătorie. Pe ce nume? Scrieţi: la purtător... Aş vrea totuşi s ă v ă ştiu numele, pentru viitor... Lydia Towarski. Bărbatul cu canişul se strecur ă spre mine. Scuzaţi-m ă, domnule... doamn ă... îşi ridic ă şi îşi puse din nou pălăria cu un gest din încheietur ă....simt dresor de câini şi... mi se pare c ă... Las Vegas, 1975, am zis eu. Păru încântat. Aveaţi un număr de...? Eram barman la Sand's. A, da, îmi amintesc, acum... îmi întinse cartea lui de vizit ă. Senor Galba şi adrese de agenţ ii la New York, Paris şi Londra. Când călătoreşti tot timpul, ajungi s ă nu mai cunoşti pe nimeni... Tăceam. înţelese, părea să-şi fi pierdut toat ă averea la rulet ă, îşi scoase şi îşi puse din nou pălă ria şi se duse cu canişul înapoi la bar.

6 Ce făceaţi ca barman la Las Vegas în 1975? Note: * Andre Le Notre, arhitectul peisagist al lui Ludovic XIV, care a proiectat celebrele gră dini franceze, printre care şi pe cea de la Palatul Versailles. (N. tr.) Nimic. Nu eram acolo. Dar tipul ăsta avea nevoie s ă cunoască pe cineva... M ă privi fix, curioas ă şi cu oarecare răceal ă. Când cineva diagnosticheaz ă aşa de repede singură tatea la un necunoscut... N-o s ă ne lansăm în confidenţe de genul ăsta, doamn ă, am zis eu, cu imens ă demnitate. începu s ă râd ă şi umbrele din jurul meu s-au mai destrămat....spun doamn ă" pentru a accentua c ă respect distanţ ele... Suntem doi străini, doamn ă, şi credeţi-m ă c ă nu exagerez sem- nificaţia a dou ă cafele cu frişca... V-am lovit din greşeal ă, mai devreme, când ieşeam din taxi, asta-i tot... E drăgu ţ s ă fii amuzant. Dac ă aş putea s ă v ă fac s ă râdeţ i câteva clipe pe seama mea, m-aş simţi mai bine: nu e nimic mai generos decât s ă le dai altora ocazia s ă râd ă pe socoteala ta. La dumneavoastr ă funcţioneaz ă? Prin faţa geamului treceau maşini era bineînţeles o strad ă cu sens unic şi era o zi mohorât ă. Dresorul de câini se îmbă ta pe clip ă ce trecea la bar, iar în scurt timp nu avea s ă mai aib ă nevoie de nimeni. Canişul îl privea neliniştit, nu e uşor s ă înţelegi un om. Tăceam amândoi şi se vedea clar c ă liniştea nu devenea intolerabil ă. Mi se părea descumpănit ă, dar poate c ă doar aveam nevoie de speran ţă. Scuzaţi-m ă, am zis. Nu sunt... Sunt... Da, văd. M ă pricep puţin la semnele disperării. Imaginaţi-v ă că i-am studiat codul. Mi-am pierdut soţ ul şi fiica într-un accident de maşin ă acum şase luni. Bun, acum cred c ă putem s ă ne despărţim. îmi întinse o mân ă înmănuşat ă. Curaj. Poate c ă lucrurile o s ă se aranjeze. M ă voi întoarce probabil în Franţa la începutul anului şi dacă -mi permiteţi... Desigur. Plecaţi departe? La Caracas. Scotoci mult timp în geant ă şi nu găsi nici creion, nici hârtie. M- am dus s ă iau un pix de la cas ă şi ea scrise Lydia Towarski", o

7 adres ă şi un număr de telefon pe nota de plat ă cu 630 franci, serviciu inclus. Am strecurat hârtia în buzunar. îmi zâmbi amabil, pentru a încheia toate socotelile, şi plec ă. Nu eram sigur c ă îmi voi aminti chipul ei şi am ieşit dup ă ea pe trotuar. Se întoarse şi aştept ă. Nimic, am zis eu. Ca s ă v ă recunosc data viitoare... Părul ei alb era foarte lung, pân ă la umeri, şi nu ştiam dacă -l purta aşa pentru c ă i se părea c ă o face mai tânăr ă sau pentru că -şi amintea de ea însăşi. Pomeţii erau înalţi, proeminenţ i, şi de aceea ochii negri păreau neobişnuit de îndepărtaţi, adânciţi, cufundaţ i în regatul lor de umbr ă. Sprâncenele foarte drepte purtau în mijloc un rid adânc, aşa cum o pasăre îşi poart ă trupul. Pentru o clip ă, îşi puse mâna pe braţul meu într-un gest amical. Ar trebui s ă mergeţi acas ă şi s ă dormiţi. Sunaţi-m ă într-o zi, când vom reveni amândoi din locurile foarte îndepă rtate în care ne aflăm în acest moment... Trecu un taxi şi totul lu ă sfârşit. Reuşisem s ă omor o jumătate de or ă din noapte. M-am întors în cafenea. Scaunul era tulbură tor de pustiu. Pe el, o scrumier ă. Prietenul meu din Las Vegas se afla înc ă la tejghea şi m-am dus să -i ofer un sprijin moral. Un calva-dos, un coniac. Haina din păr de cămil ă cu gulerul ridicat, pălă ria veche de fetru, cu borul larg răsfrânt şmechereşte peste ochiul drept, pă rul vopsit cu grij ă, lă sându-l frumos grizo-nat la tâmple, toate aveau cu treizeci de ani mai mult decât amintirile mele: Bugatti, Delage şi, în cinema, Gina Manes şi Jean Murat. Nasul era impozant, mefistofelic, adăpostind nişte nări superbe. Ochi negri, mă slinii, în care se citea nu ştiu ce bătrâneţe de Casanova, şi, în contrast cu neliniştea privirii, nasul părea s ă ias ă înainte, parc ă pentru a căuta ajutor. Avea un numă r de dresaj la Clapsy's şi pleca a doua zi cu trupa lui un asistent, un cimpanzeu şi opt canişi spre Mexic şi America de Sud. Un numă r de renume mondial. Ani de eforturi... Opera unei vieţi. Din nefericire, probleme cu asigură rile. Asta... îşi duse mâna la inim ă. Trei infarcte mici. Smrt. Poftim? în sârbeşte, moarte se zice: smrt. Vorbesc şapte limbi, dar slavii au ştiut s ă găseasc ă cel mai bun nume, sunetul cel mai adevă rat, pentru lucrul... Smrt, în sârbeşte, smiert, în ruseşte, âmierâ, în polonez ă... Limb ă otrăvit ă, de reptil ă... La noi, în Occident, sunt sonorităţ i destul de nobile: mort, muerte, todt... Dar smrt... Parc-ar fi un pâr ţ josnic care se strecoar ă de-a lungul

8 piciorului... mai veninos decât un scorpion veninos. In general, cred c ă morţii i se aduce prea mult ă onoare. Death, şi asta e destul de şuierător, am zis eu. Exact. Şi dumneata ce-ai mai făcut dup ă Las Vegas? N-am fost niciodat ă la Las Vegas. Aha, atunci era altcineva, altundeva. Dar îmi face totuşi plăcere. Vino s ă m ă vezi disear ă la Claps\fs. îţi rezerv o mas ă. Oamenii nu se regăsesc în fiecare zi... Sau hai la cin ă dup ă. Ce zici? Uite cartea mea de vizit ă. Mi-ai dat-o deja. Locuiesc la hotel Quillon, pe rue des Beaux-Arts. Primul spectacol se termin ă la douăsprezece şi jumă tate noaptea, intru în scen ă la unsprezece şi din nou la unu dimineaţa. Cu siguranţă avem prieteni comuni acolo... Peste puţin timp iau avionul. Spre...? Caracas. Lâng ă noi era un tânăr care cerea o fis ă de telefon. Dar nici nu putea fi vorba de dat telefon. Nu puteam mărturisi c ă eram acolo, foarte aproape, c ă nu plecasem. Doamna de mai devreme era fermecătoare. Nu vreau s ă fiu indiscret... părea s ă fie o despărţire. Ai un spirit de observaţie pătrunzător. O, nu era greu de văzut. Mi-am spus imediat: e pe cale s ă se sfârşeasc ă. Exact. Cheers. In cinstea dumitale. Chelner, înc ă un rând. Am cunoscut atâtea femei la viaţa mea, încât am fost întotdeauna singur, ca s ă zic aşa. Prea multe înseamn ă nici una. Profund ă observaţie. De altfel, aşa mi-a venit ideea numărului meu... Nu-l rata. Intr-o bun ă zi, am zis eu. Din nefericire, cât de curând voi fi obligat s ă pără sesc scena. Asigurările sunt o chestie tare nesuferit ă. Te las ă balt ă cu prima ocazie. Singurul lucru care m ă îngrijoreaz ă în acest sens este Matto Grosso. Canişul imperial îşi ciuli urechile şi îşi ridic ă botul gol şi gri. Poate ai observat c ă nu m ă scap ă din ochi. Parc ă mi-ar cunoaşte problema... Smrt, am zis eu. Exact. îi este fric ă s ă rămân ă singur. Câinii sunt nişte mari fricoşi. Dup ă cum observi, exist ă şanse s ă moar ă înaintea mea, la vârsta lui... O s ă aib ă paisprezece ani.

9 Drace! Sunteţi împreun ă de mult timp? De treisprezece ani. Era al unei femei pe care am iubit-o mult. A plecat cu un cascador care avea douăzeci şi doi de ani ştiţ i, femeilor le place nespus să-i ajute pe debutanţi şi mi l-a lă sat pe Matto Grosso ca s ă nu m ă simt aşa de singur... Nu face parte din trupa mea, nu este un profesionist, mi-e prieten. Am opt canişi şi un cimpanzeu. Păcat c ă pleci... Scotoci în portmoneu şi mai scoase o carte de vizit ă... Mi-ai dat deja una, am repetat eu. îşi înmulţ ea dovezile de existen ţă. Suspin ă. L-am lăsat s ă plăteasc ă. Ne-am strâns îndelung mâinile. Poate pe undeva, prin lume... Mi-a părut bine s ă te revă d. Chiar foarte bine. Şi mie. Am ieşit şi am mers pân ă la staţia de taxiuri. Am scos hârtiuţ a din buzunar şi i-am dat şoferului adresa. Existau momente de panică şi de gol, ecouri de râsete, flashuri de amintiri, oboseala ră scolea prin canalele memoriei şi arunca la suprafa ţă fă râme de fericire. Restul era nelinişte şi remuşcare. Fiecare minut care trecea pă rea smuls dintr-un timp încremenit. La început, îmi scosesem ceasul de la mân ă şi-l pusesem în buzunar, dar era şi mai ră u. Mi l-am pus din nou la mân ă. Era ora optsprezece. Nu ştiam nici mă car dac ă începuse sau dac ă se terminase. în acest moment, ar fi trebuit s ă fiu departe, deasupra oceanului, şi aş fi ajuns deja în ceea ce piloţii numesc punctul de neîntoarcere. O clădire veche pe rue Saint-Louis-en-rile. Pe cutia poştal ă era scris numele ei şi etajul trei, pe stânga. Am urcat. O mochetă roşie pe jos şi plante bogate. îmi deschise uşa şi m ă privi fix, cu răceal ă. M ă aşteptam la ceva de genul ăsta. Intraţi. Salonul era foarte luminos. Nişte castani urcau pân ă la ferestre. Flori, făr ă s ă fie în buchete, şi pe care trebuie s ă le fi cumpă rat ea însăşi. In cealalt ă camer ă, o arie de flaut indian sfredelea singurătatea. întretăiat ă, epuizat ă, parc ă ieşit ă dintr-un sanatoriu. Îmi lu ă impermeabilul, geanta, pălă ria şi le duse altundeva. Privirea mea rătăci de-a lungul pereţilor, dar probabil c ă îşi ţ inea fotografiile mai aproape de ea. M-am aşezat într-un fotoliu verdecenuşiu. Din catifea. Reveni şi rămase în picioare. N-aveţi câine? am întrebat. Staţi liniştit ă, nu candidez pentru acest post. In prezent, câinii au mare succes. Niciodat ă nu li s-a cerut mai mult. Am citit asta în ziar.

10 M ă examina cu atenţie, medical, ca s ă zic aşa. Era o curiozitate legitim ă, când primeşti un necunoscut care prezint ă toate simpto- mele unui naufragiat. Trebuie s ă se fi întrebat dac ă mai erau şi alţi supravieţuitori. Arătaţi de parc ă aţi fi fost interogat toat ă noaptea la Prefectura de Poliţie. Şi, bineînţeles, nu aveţi alibi. Cu siguran ţă c ă nu-i asta, dar e acelaşi lucru. Sunteţi... urmărit. Exact. Mai devreme, în cafenea, v-am făcut o confiden ţă... Şi dumneavoastr ă săriţi la prima nenorocire apărut ă. Aţi vă zut bine, nici eu nu stau pe roze... Dac ă asta v ă poate consola. Priveam fix mocheta albastr ă de sub picioarele mele. Simţ eam nevoia s ă mărturisesc totul. Vi-l amintiţi pe prietenul meu din Las Vegas, de la bar? Cu bătrânul caniş gri? Se numeşte senor Galba şi colecţionează infarcte. îşi face griji pentru câinele lui. Nu vrea s ă rămân ă singur. Şi câinele nu-l slăbeşte din ochi, ca şi cum ar şti. Aşa c ă senor Galba se îmbat ă cri ţă şi câinele îl priveşte neliniştit... M ă gândeam c ă v- ar putea interesa. - Aţi nimerit bine. Am un magazin de curiozităţi, în rue de Bourgogne. Dar nu am unde s ă v ă pun. Aţi ocupa prea mult loc. Când zâmbea, se ivea o cu totul alt ă via ţă: trebuie s ă fi fost mult timp fericit ă. Trecu în camera de alături, puse acelaşi disc şi dă du mai tare volumul, ca pentru a m ă îndepărta de ea, apoi reveni. în sârbeşte, asta se numeşte smrt şi înseamn ă cam acelaşi lucru ca flautul ăsta indian. Senor Galba mi-a făcut aceast ă dezvăluire, mai este şi poliglot. Acum, c ă ştiţi tot, pot pleca... Am aşteptat, dar nu zicea nimic. - Nu sunt beat. Şi iubesc o femeie... Aşa cum poate fi iubit ă o femeie... uneori. Cred c ă nu trebuie s ă v ă dau explicaţ ii, înţelegeţi: avem cam aceeaşi vârsta... Am patruzeci şi şapte de ani. - Patruzeci şi trei, am zis eu. Aproape a roşit. De unde naiba ştiţi...? - Lumea exagereaz ă întotdeauna. Te joci *punându-ţi c ă fr-a terminat. Asculţi o ane întretăiat ă de flaut indian. Trăieşti singur ă, ca să-ţi demonstrezi că se poate. Dar priveşti un străin ca şi cum ar fi înc ă posibil. Şi vă aduc la cunoştin ţă c ă mai ştiu şi c ă nu este destul ca doi oameni s ă fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreun ă. Când două disperări se întâlnesc, pot foarte bine s ă dea naştere unei

11 speranţe, dar asta dovedeşte doar c ă speranţa este capabil ă de orice... Nu am venit aici ca s ă cerşesc... Minţeam, şi ăsta era tot un mod de a cerşi. Se duse la uş ă şi am urmat-o. Mi-am luat lucrurile. îmi întinse mâna. Sper c ă ne vom revedea totuşi, am zis eu, foarte politicos. Şi eu sper. V ă datorez o explicaţie... Nu-mi datoraţi nimic. Şi, de altfel, voi citi explicaţ ia mâine în ziare. Eram afar ă. M ă privi şi am ştiut c ă o podideau lacrimile. Şi totuşi nu păreţi un nemernic, zise cu o voce înăbuşit ă şi închise uşa. Ar fi trebuit s ă insist. Poate c ă mi-ar fi dat ceva. II La aerogara, am ră sfoit paşaportul. Anul acesta fusesem în Africa, Australia, America de Nord şi de Sud, iar vizele erau înc ă valabile. Ascultam vocea stewardeselor-fantom ă, ezitând între ora nouăsprezece cincizeci şi cinci pentru Camerun, două zeci şi trei cincizeci pentru Ecuador, două zeci şi doi şi zece pentru Brazilia şi un hotel în Montmartre unde m ă puteam închide şi aştepta sfârşitul. Am ales ora nouă sprezece cincizeci şi cinci pentru Yaounde şi pădurea ecuatorial ă, am schimbat biletul şi m-am întors la locul meu. O stewardes ă care trecu pe acolo îmi arunc ă o privire ciudat ă. Poate m ă recunoscuse. Auziţi, tocmai l-am vă zut pe căpitanul Folain... Buimac, nebărbierit... Ce se întâmpl ă cu el?"...nu vreau s ă fiu o jucărie care poate fi făcut ă ţăndări, Michel. Este umilitor. De la un anumit moment, se pune problema demnităţii. Pleac ă, du-te departe, aşa cum ai promis. Aşa. Pune-ţ i capul aici, la tine. Nu te îngropa în nefericire, nu te gândi tot timpul la mine, nu vreau s ă te fac praf... Sunt obligat ă s ă te pără sesc. Voi fi alt ă femeie pentru tine. Mergi spre ea, găseşte-o, dâ-i ceea ce îţ i las, trebuie s ă dăinuie. Făr ă feminitate nu vei putea tră i orele, anii, smulgerea, bestialitatea asta pe care o numim atât de măgulitor destin". Sper cu toat ă dragostea mea c ă o vei întâlni şi c ă va veni în ajutorul a ceea ce nu poate, nu trebuie s ă moar ă în cuplul nostru. Asta nu va însemna c ă m ă uiţi, nu va însemna că îmi tră dezi amintirea", cum se spune cu smerenie despre cei care-şi rezerv ă smerenia morţii şi disperă rii Nicidecum! Dimpotriv ă, va fi o celebrare, asigurarea unei permanenţ e, o sfidare a tot ce ne calc ă în picioare. O declaraţ ie de nemurire. Ea

12 trebuie s ă te ajute s ă profanezi nefericirea: de milenii întregi, i-am arătat destul respect". Plecăm prea uşor, prea umil capul în faţ a cuiva care ne trateaz ă cu atâta indiferen ţă şi barbarie. Pentru mine, este o chestiune de mândrie feminin ă. Aproape de supravieţuire. O revolt ă, un fel de lupt ă pentru onoare, un refuz de a fi batjocorit ă. Du-te în întâmpinarea acestei surori necunoscute, spune-i cât ă nevoie am de ea. Voi dispă rea, dar vreau s ă rămân femeie... Am auzit anunţul cu plecarea spre Yaounde, am intrat într-un magazin să-mi schimb dolarii şi m-am trezit înapoi pe autostradă într-o maşin ă spre Paris. Dup ă ce am dat adresa şoferului, am adăugat maşinal:...etajul trei, pe stânga". Dă du din cap aprobator. Va veni sigur şi ziua aia, zise el. Francezul nu mai vrea să coboare din maşin ă. Dar înc ă nu e totul pus la punct. Poate c ă e un lift acolo unde mergeţi. îmi căut ă faţa în oglinda retrovizoare ca s ă se asigure c ă râd. Am râs. Era deja noapte când am ajuns în rue de Saint-Louis-en-l'Ile. Am urcat şi am sunat. Mi-a părut rău c ă am lăsat taxiul s ă plece, aş fi putut s ă trec şi pe la senor Galba, şi el aştepta. Eram pe punctul de a coborî, când se deschise uşa. Avea ochii roşii. Văzându-m ă, avu o tresă rire batjocoritoare, ca şi cum ar mai fi putut exista grija aparenţelor. Despre ce e vorba, de fapt? Instinctul vânătorului? V ă înşelaţ i, nu se afl ă aici presupunând c ă exist ă undeva... Nu veţi gă si nimic. Nici măcar un colac de salvare... Am intrat şi am luat-o în braţe. I-am simţ it unghiile pe ceafa mea. Plângea în hohote. Ştiam c ă nu era vorba nici de mine, nici de ea. Ci de o mare lips ă. Era doar un moment de ajutor reciproc. Aveam amândoi nevoie de uitare, de un popas, înainte de a ne duce mai departe bagajele de neant. Mai trebuia traversat deşertul unde fiecare hain ă care cade, rupe, îndepărteaz ă şi ră neşte, unde privirile fug pentru a evita o goliciune care nu este numai a trupurilor şi unde liniştea îşi adun ă pietrele. Dou ă fiinţe în derută care îşi sprijin ă singurătăţile şi viaţa aşteapt ă s ă treac ă. O tandreţe deznădăjduit ă, care nu este decât o nevoie de tandreţ e. Uneori ochii noştri se căutau în semiîntuneric pentru a înfrunta nesiguranţa. Pe noptier ă, fotografia unei fetiţ e. Pe şemineu, fotografia unei fetiţ e care râdea. Un portret stângaci, pictat desigur din memorie. Ceea ce aveam în comun era la alţ ii, dar ne unea vremea unei revolte, a unei lupte scurte, a unui refuz al nefericirii. Un refuz de a te lăsa că lcat în picioare, un refuz al lui

13 facă-se voia Ta". Ii simţeam lacrimile pe obraji. Niciodat ă n-am fost în stare s ă plâng şi era o alinare ce-mi oferea ea. De îndată ce-şi făcur ă apariţia regretul sau remuşcarea, căderea, stinghe- reala sau vinovăţia, se scul ă, îşi puse un capot, se ghemui într-un fotoliu, cu genunchii sub bărbie. Nu m ă mai văzusem niciodată aşa un intrus, în privirea unei femei. Te rog, zise ea. Bine. Hainele mele erau împrăştiate pe mochet ă şi am început s ă mă îmbrac. Habar n-am de ce am făcut asta... O mic ă sinucidere, am zis eu. încerc ă s ă zâmbeasc ă. Cred c ă da. Nu trebuie să-mi porţi pic ă. Exist ă momente... Prea mult din toate şi, mai ales, prea mult nimic. Am fi putut să rezistăm înc ă puţin împreun ă. Nu am nici un chef s ă fiu fericit ă. Dar cine îţ i vorbeşte de fericire, Lydia? Eu vorbesc doar de întrajutorare. Ai văzut foarte bine c ă nu sunt... bun ă de nimic. Normal, când cineva face asta ca şi cum s-ar arunca de la etajul al şaptelea... Nu m ă judeca prea aspru... Te rog! Mi-am vârât cravata în buzunar. întotdeauna pare bădăran să-ţ i înnozi cravata dup ă. Când s-a întâmplat? Acum şase luni. Dar nu se termin ă niciodat ă... M ă întreb dacă nu prelungesc... intenţ ionat, pentru a face din amintire un motiv de a trăi. Făr ă asta... nu aş şti ce caut aici. Au fost martori care spun c ă soţ ul meu pierduse brusc controlul maşinii. Totuşi, nu conducea cu vitez ă mare. Nu pot să-i reproşez nimic. O pusese pe feti ţă pe bancheta din spate, ca întotdeauna... Poate c ă se terminase deja, între el şi mine, şi am nevoie de aceast ă scuz ă ca să-l urăsc... îşi sprijini faţa pe genunchi şi nu mai vedeam decât pă rul alb. Apoi îşi ridic ă privirea. Ochii ei aveau din nou acea expresie încrâncenat ă. In astfel de cazuri, trebuie s ă pleci departe, am zis eu. Am avut în sfârşit dreptul la puţin ă veselie pe chipul ei. Caracas? Caracas. E mult prea departe, prea repede şi, aşa cum ai spus mai devreme, la cafenea, tot trebuie s ă te întorci, dup ă...

14 Se duse s ă caute o sticl ă de whisky şi un pahar la bucătărie. One for the road, zise ea. Noroc. Am băut. M ă privea cu prietenie. S-a întâmplat... recent? Ce anume? Eşti orfan de o femeie. M-am uitat la ceas. Se împlineşte un secol, am zis eu şi am plecat. III Intrarea artiştilor era într-un pasaj care se termina într-o fundătur ă, printre tomberoane, în faţ a grilajului de fier ruginit al unui atelier de fotogravur ă. Rafale de mitralier ă şi scrâşnete de frâne se auzeau dintr-o cabin ă de operator. O pisic ă roşcovană veni în fug ă, mieun ă şi se frec ă de piciorul meu, cu coada zbârlit ă. I-am scărpinat urechea. Am rămas o clip ă împreun ă, apoi m-a părăsit. Am deschis uşa. Paznicul tocmai citea cu atenţ ie un ziar de curse. Unde-l găsesc pe senor Galba, v ă rog? M ă aşteapt ă. Continu ă s ă studieze posibilii câştigători. Aşteptam cu înţ elegere şi amabilitate, în timp ce el m ă ignora. Neonul îi lipea pe fa ţă luciri jilave, violete. Cămăruţa trebuie s ă fi avut doi metri pe unu cincizeci. Lâng ă ziar era o sticl ă de vin goal ă. Haine uzate şi slinoase, care aşteptau, şi ele, s ă se termine odat ă. Singură tatea rânced ă a obiectelor pierdute... Aţi încercat s ă daţi vin anun ţ? am întrebat eu. Păru mulţumit c ă fusese înţeles. în fundul coridorului, dincolo de culise, a doua uş ă pe dreapta. Sunteţi veterinarul? Da, dar simt grăbit, voi reveni aici în scurt timp. Am mers printre fetele cu sânii dezveliţ i şi piticii cascadori. Am zărit cu coada ochiului, pe scen ă, un rajah cu turban care forma cu degetele profilul lui Kissinger, pe un ecran. M-am oprit o clip ă, în timp ce el trecea la Groucho Marx, cu trabucul lui. Eram mare amator de umbre chinezeşti. M-am uitat la ceas: unsprezece. Probabil reuşisem s ă parcurg jumătate din drum. Un tână r cu părul foarte lung şi bărbu ţă blond ă şedea pe un scaun, înconjurat de canişi. Ţ inea un cimpanzeu pe genunchi. Cimpanzeul lingea un cornet de îngheţat ă. Toţ i canişii erau albi, doar unul era roz. M-am oprit. N-am mai văzut niciodat ă un caniş roz, am zis eu. Mâna omului. O simpl ă şamponare. Ar trebui s ă încercaţi. Senor Galba? Arăt ă cu degetul o uş ă.

15 Senor Galba zăcea pră buşit într-un fotoliu şi îşi tampona uşor fruntea cu batista. Era în costum şi sub plastron nasul lui devenea un organ premergă tor, anticipator şi explorator, nu doar pur şi simplu olfactiv, poate pentru c ă nasurile par întotdeauna să creasc ă noaptea. Nasul lui senor Galba părea s ă fie acolo în misiune de recunoaştere. Canişul stătea culcat la picioarele maestrului, cu botul gol ieşind din zulufii gri. Avea ochii încercănaţi. Pe măsuţa de toalet ă, sub şase becuri electrice care stră luceau în jurul oglinzii, se aflau o sticl ă de şampanie într-o găleat ă, o sticl ă de coniac şi una de apă mineral ă. Mai erau si flacoane cu medicamente si o scrumieră plin ă de chiştoace. Senor Galba îmi adres ă un zâmbet, dar asta nu-i schimb ă cu nimic neliniştea din privire. Se vedea c ă aşteaptă ceva. îmi fă cu un semn amabil cu mâna spre un taburet. M-am aşezat. Cum a fost la Caracas? se interes ă. Iţi promit s ă m ă ocup eu de căţeluş, i-am zis. Era beat ceva obişnuit pentru el. Lu ă un aer trufaş. De ce? Ţi s-a spus c ă se va întâmpla în seara asta? Voiam doar s ă te liniştesc. Permite-mi s ă m ă mir, domnule. Intri în cabina mea cu un aer sigur şi convins, ca să-mi spui: M ă voi ocupa eu de căţ eluş", ca şi aim ai şti din surs ă sigur ă! c ă urmeaz ă s ă ies de pe afiş în seara asta. Te-ai întâlnit... cu cineva pe culoar? Nimic de genul ăsta. Of! Normal c ă m-am obişnuit atât de mult cu spectacolul de varieteu, încât sunt puţin obsedat de punctualitate, cele trei gon- guri, intrarea şi ieşirea din scen ă, durata numă rului, regizorul care rămâne în culise, cu ochiul implacabil fixat pe ceas... Ascult ă, Galba, îţi spun c ă m ă voi ocupa eu de câine. Poţ i muri liniştit. Totul va fi bine. Iţi baţi joc de mine? Ştii pe cineva care s ă fi murit liniştit? Poate s ă se întâmple în somn, nu? Cano, zise el. Asta-mi mai lipsea. Acum, n-o s ă mai pot închide un ochi. S ă ştii, Matto Grosso este un bun câine de paz ă. Sunt sigur c-o s ă latre. Nu ştiu cum îţi vei face numărul în halul în care te afli. Nu mai exist ă altul. Viaţ a, moartea... Izgonea fleacurile astea cu o mân ă de stăpân....am spus tot ce era de spus... Vei vedea. Şi am norocul c ă nu sunt înţeles. Altfel, de mult aş fi fost obligat s ă pără sesc scena în huiduieli. Publicul s-ar simţ i insultat. Lui nu-i place când tratezi cu asemenea dispre ţ lucruri atât de serioase. Ce vrei, noi ă ştia, marii

16 artişti, suntem toţi condamnaţi s ă ne lăsăm mesajul într-o sticlă aruncat ă în mare. De altfel, nici nu mai este mare, mai sunt doar sticle. Am un asistent, Svansson, Sven Svansson ţ ine minte numele, un tânăr suedez care pregăteşte o tez ă de filozofie la Universitatea din Uppsala despre viaţa şi opera mea. Iţ i sunt recunoscător c ă ţi-ai întrerupt zborul ca s ă vii s ă m ă saluţ i. Asta înseamn ă prietenie. încerc să-mi omor timpul, am zis eu. Pot s ă dau un telefon? Făcu un gest amabil către telefon şi duse sticla de coniac la gur ă. Canişul nu-l slă bea din ochi. Tremura. M-am ridicat şi am format numărul. Nimic. îl decuplasem eu însumi: m ă făcusem util pân ă la capăt. Vedeam în oglind ă, în bătaia becurilor electrice, un bă rbat cu receptorul în mân ă, care forma numărul de dou ă ori, aşa cum ai şopti un nume. Senor Galba se scul ă cu ceva greutate. Compensa prin distincţ ie ceea ce îi lipsea în stabilitate. Poliţia din aeroporturi este foarte strict ă, zise el. Dar, dac ă ai nevoie de un paşaport fals, cunosc pe cineva... Cum ai ghicit, senor? îşi atinse vârful nasului. O cunoaştere temeinic ă a acestei lumi, domnule. Nasul, câinele meu şi cu mine ştim s ă recunoaştem un om hăituit. Ieşi. Canişul îl urm ă greoi. Câteva minute, mi-am imaginat o instituţie unde am fi luaţi în calcul pentru a ne scă pa de toate lucrurile prezente, conştiin ţă, remuşcare, amintiri, groaz ă, şi unde s-ar învârti câteva butoane pentru a se face tabula rasa. N-aveam nici cea mai mic ă şans ă s ă o scot la capă t singur, iar motivul era foarte simplu: iubisem prea mult ca s ă mai fiu în stare s ă tră iesc doar cu mine însumi. Era o imposibilitate absolut ă, organic ă : tot ceea ce făcea din mine un bărbat era la o femeie. Ştiam c ă lumea spunea uneori despre noi, aproape pe un ton dezaprobator: Trăiesc exclusiv imul pentru celălalt." Eram întristat de ră utatea acestui ton, de lipsa lor de generozitate şi de indiferenţa rece faţă de comunitatea uman ă. Fiecare iubire fericit ă poart ă drapelul nostru: ar trebui s ă aib ă milioane de susţină tori. Solidaritatea noastr ă este îmbogăţit ă de tot ce ne lumineaz ă. Bucuria unui copil sau tandreţea unui cuplu strălucesc pentru toat ă lumea, sunt întotdeauna un loc însorit. O deznă dejde din iubire care-şi pierde nădejdea în iubire este o contradicţie foarte ciudat ă. Am că utat în buzunar nota de plat ă a celor dou ă cafele şi am format numărul. I- am auzit vocea. Voiam doar s ă îţi spun... îţi datorez o explicaţie... Şi nu cunoşti pe nimeni la Paris?

17 Vino. Nu poţi sta singur ă s ă asculţ i flautul indian cu sunetul lui vlăguit... La el acas ă, în Anzi, poate fi înţ eles, la cinci mii de metri altitudine nu se respir ă, se expir ă doar... Dar nu pe rue Saint- Louis-en-l'Ile... Ştiu bine c ă atunci când oamenii nu se cunosc, ca în cazul nostru, totul pare posibil... Şi eu am trăit destul cât să înv ăţ s ă m ă feresc cu străşnicie de aceste spaţ ii goale, în care se poate scrie orice... Gândeşte-te c ă nu-ţ i vorbesc de iubire, nici mă car de prietenie... doar de ajutor reciproc... Avem amândoi nevoie de... de ceva care s ă ne distrag ă... Despre asta-i vorba... ca s ă uităm... Uite ce e, Michel... Michel, nu? Da, Michel. V ă amintiţ i, v-am lovit mai devreme, când ieşeam din taxi şi... Eşti beat de nefericire. Ce s-a întâmplat?...n-am putut s ă plec. I-am promis c ă plec departe, ca s ă nu fiu tentat s ă alerg la ea şi... Nu am putut. Sunt ceea ce se cheam ă un om slab, iar la noi, oamenii slabi, când iubim o femeie, totul ajunge s ă aib ă o asemenea... for ţă încât... atunci când ea este obligat ă s ă moar ă din motive... tehnice, da, din motive de organe, destul de îngrozitoare... pentru c ă ne-am dat seama prea târziu şi... V ă spuneam, cred, c ă la noi, oamenii slabi, iubirea, despărţirile definitive, care nu depind de voinţa noastr ă, aceste adevărate abuzuri de putere... iau proporţii înspăimântă toare de... de tandreţe. Cred c ă sunteţi poate o femeie puternic ă, nu ştiu, nu v ă cunosc, încât scu-zaţi-m ă c ă v-am deranjat. Nu pot, doamn ă observaţi înc ă o dat ă c ă v ă spun doamn ă ", pentru a semnala limpede faptul c ă suntem străini, nu pot, doamn ă, decât să -mi reclam slăbiciunea, pentru c ă forţa, doamn ă, cred c ă nu este de partea celor slabi observaţi c ă tocmai am făcut o remarcă spiritual ă şi c ă nu sunt lipsit de ironie şi nici de mijloace... Urm ă o tăcere. Am crezut c ă închisese telefonul. O femeie puternic ă. Apoi i-am auzit vocea: Unde eşti? Sunt în cabina lui senor Galba, la Clap-sy's... senor Galba, va amintiţi, bărbatul care nu are asigurare... Aşteaptă-m ă la bar. Ajung imediat. M-am aşezat la măsuţ a de toalet ă. Şase becuri electrice proeminente, o sticl ă de coniac. In cinstea îndrăgostiţilor, în cinstea regelui Franţei. Bărbatul fără patrie feminin ă îmi ţinea companie în oglind ă. El, celă lalt, eu, apatridul. Ţi-a fost răpit ă patria, dragul meu. Izvoarele tale, cerul tău, câmpiile şi livezile tale. Şi din toat ă ţara mea, cred c ă pă rul ei era pentru mine un loc mai secret şi mai sigur decât ascunză torile din copilărie. Când podoaba-i blond ă îmi adăpostea ochii, tră iam

18 clipe despre care nu se poate vorbi altfel decât se vorbeşte despre o ultim ă raţiune, un motiv de a exista care cuprindea până şi tot ce nu ţinea de ea, ca şi cum ştiam în sfârşit ce lips ă, ce privare ascuţiser ă spinii şi înăspriser ă pietrele. Aveam o patrie feminin ă şi căutarea nu-şi mai avea rostul. Ţ ara mea avea o voce pe care viaţa parc ă o crease pentru propria plăcere, că ci îmi imaginez c ă şi viaţa are nevoie de veselie, dac ă judecăm după florile de câmp, care zâmbesc mult mai frumos decât celelalte. Când eram în casa noastr ă de la Briac, timpul nu intra, ră mânea umil afar ă şi era dresat aşa de bine, încât începea s ă latre doar dac ă ea pleca în sat şi întârzia s ă se întoarc ă. Nu spun decât ceea ce a trăit fiecare cuplu, lucrurile care au săpat cel mai vechi fă gaş al nostru pe pământ. M ă refer la o preafericit ă lips ă de origina- litate, pentru c ă fericirea nu are nimic de inventat. Nimic din ceea ce ne unea nu era numai al nostru, nimic nu era diferit, unic, rar sau excepţional, ci permanen ţă şi perenitate, formam un cuplu şi eram mai bătrâni decât amintirea uman ă. Nu cred c ă există fericire care s ă nu aib ă un iz străvechi. Pâine, sare, vin, ap ă, răcoare şi foc, suntem doi, şi fiecare este pă mânt, şi fiecare este soare. Visez adesea la ce s-ar fi întâmplat cu noi dac ă nu ne-am fi întâlnit... S-ar fi întâmplat ceea ce se înţelege prin a te culca cu cineva. Exist ă atâţia bărbaţi şi atâtea femei care se rateaz ă! Ce se întâmpl ă cu ei? Din ce tră iesc? E îngrozitor de nedrept. Mi se pare c ă, dac ă nu te-aş fi cunoscut, mi-aş fi petrecut viaţa urându-te. Tocmai de aceea vezi atâţia oameni care urăsc. Vezi o grămadă de oameni care-i urăsc pe toţ i cei pe care nu i-au întâlnit, este chiar ceea ce numim prietenia dintre popoare. Şi la şaizeci de ani, când voi fi bătrân ă? - Vrei s ă spui burta, sânii, fesele, toate astea? Păi da. Asta sperie, nu? Nu. Cum, nu? Când voi fi o bab ă? O bab ă nu exist ă aşa ceva, sunt doar poveşti făr ă iubire. Nopţile erau insule. Buzele mele rătă ceau pe plajele calde. Luptam împotriva somnului, care este întotdeauna pus un pic pe furat. Vorbeşte mai tare, Michel. îţi vâri nasul în ceafa mea, mormă i şi şopteşti ceva acolo. Ce-i? Rrrr. Vrei s ă fii drăgu ţ s ă te explici, dac ă tot m-ai trezit? Nu vorbeam.

19 Atunci ce-i cu muzica asta? Nu înţeleg de ce numai pisicile ar avea voie. Nu poţi s ă dormi? Ba da. Pot. Dar nu vreau. E prea bine lâng ă tine. Hai, vino-aici, aşa, bun, şi-acum dormi. Yannik cum e posibil ca, dup ă atâţia ani, s ă fie înc ă aici, intact ă, ca în primele zile? Se spune totuşi c ă orice început are şi un sfârşit... Li se întâmpl ă numai celor care obosesc s-o ia mereu de la început... Ce avem, tu şi cu mine? Unde-s problemele de cuplu şi toate celelalte? Ce-s astea, probleme de cuplu? Ori exist ă probleme, ori există cuplu. Se pare c ă adesea este foarte dificil, dureros, se destram ă, ia ap ă. Se duce naibii... Auzi, Michel, ce ţi-a venit s ă m ă trezeşti în toiul nopţii ca să -mi vorbeşti despre problemele de cuplu? Nu ţi-a căzut bine paella? Vreau sâ ştiu de ce nu avem probleme de cuplu, pentru numele lui Dumnezeu. Exist ă întâlniri nepotrivite, asta-i tot. Şi mie mi s-a întâmplat. Şi ţie. Cum vrei s ă deosebeşti falsul de adevă rat când mori de singurătate? întâlneşti un tip, încerci să -l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calităţi din cap până -n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearc ă s ă se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos şi prost ţ i se pare inteligent, dac ă te consider ă proast ă, se simte inteligent, dac ă observ ă c ă ai sânii lăsaţi, i se pare c ă ai personalitate, dac ă începe să-ţi pară necioplit, îţi spui c ă trebuie ajutat, dacă -i incult, ştii tu destul pentru amândoi, dac ă vrea tot timpul s ă fac ă dragoste, îţi spui că te iubeşte, dac ă nu este foarte înclinat spre aşa ceva, îţi spui că nu asta conteaz ă, dacă-i zgârcit, e pentru c ă a avut o copilă rie sărac ă, dacă-i bădăran, îţi spui c ă aşa-i firea lui, şi continui aşa să dai din mâini şi din picioare ca s ă negi evidenţ a, când de fapt sare-n ochi şi asta-i ceea ce numim problemele cuplului, problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celă lalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămăşiţele pe care încerci să le ţii lipite, din cauza copiilor sau pur şi simplu pentru c ă înc ă pre- feri s ă fii nenorocit ă decât s ă rămâi singur ă. Gata. Dormi. Şi-acum m-am speriat aşa de tare, incit n-o s ă pot dormi eu. Aprinde puţin lumina, ca s ă te văd şi s ă m ă liniştesc. Uf, da. Eşti tu.

20 Râdeam şi, de altfel, mai era puţin coniac în sticl ă. Timp de douăzeci şi cinci de ani, Michel, trăiam, respiram, gândeam fără s ă te cunosc şi din ce puteam s ă trăiesc, cu ce aer, ce viaţă era, ce gânduri făr ă tine?"... învăţ am pe de rost aceste scrisori pe care mi le scria în timpul zborurilor şi al escalelor, frânturi de eternitate", cum le numea ea, atât de banale i se pă reau. Verigi străvechi, cuvinte supravieţuitoare, banalităţ i, da, aveai dreptate, banalităţi elementare, ca semnele de via ţă pe care avem s ă le căutăm cu atâta înflăcă rare altundeva în sistemul solar, punct de plecare mereu ameninţat cu uitarea de către naufragiaţii sensului, voi care căutaţi profunzimea şi nu găsiţ i decât abisuri. Ascultam noaptea la postul meu de pilotaj murmurul fidel al recitatorului din pieptul meu, dar cei care şi-au pierdut amintirea nici nu mai sunt în stare să-l aud ă pe bătrânul nostru sufleor. Bărbaţ i cu preocupări de seam ă, care întrebaţi de ce sunteţ i aici, ce înseamn ă toate astea, ce rost are lumea -şi câte nume ilustre nu şi-au strigat astfel pierderea de cunoştin ţă! nu sunt, cum ne faceţi s ă credem, întrebări adresate universului. sunt doar întrebări făr ă glas. Existau bineînţ eles limite fizice, trebuia s ă ne separăm respiraţiile, s ă ne îndepărtăm, s ă luăm dis- tan ţă, s ă ne trezim, s ă ne dedublăm, şi întotdeauna asta este o pierdere. Când ai dou ă corpuri, uneori eşti doar pe jumătate. Sunt copleşitoare? Foarte, când nu eşti aici. M-am ridicat şi am plecat de la oglind ă. IV A.m urcat la bar şi m-am trezit în mijlocul unei mulţ imi incredibile de japonezi, dar poate era doar oboseala. Senor Galba se afla pe scen ă. Şapte canişi albi şi unul roz erau aşezaţ i pe scaune, cu labele din spate atârnând, cu un aer de domnişoare care-l aşteapt ă pe un cavaler la un bal al subprefecturii. Senor Galba stătea în stânga, în costum, pelerin ă neagr ă, joben, fular de mătase alb ă, plastron sclipitor, baston cu mâner de argint. Lu ă un trabuc din buzunarul vestei şi lăs ă impresia că-şi caută chibriturile. Cimpanzeul intr ă în scen ă cu un aer aferat şi cu o brichet ă în mân ă şi îi dădu un foc stă pânului. Senor Galba îi oferi un trabuc. Cimpanzeul muşc ă trabucul şi-l aprinse. Trase un fum, îl savura şi părăsi scena. Pentru Dumnezeu, zise un japonez de lâng ă mine. L-am privit mirat. Jackson este cel mai mare cimpanzeu de la începutul erei creştine, zise barmanul.

21 Senor Galba trase câteva fumuri din trabuc şi pocni din degete. Cimpanzeul reveni, se apropie de un pick-up aşezat pe o măsuţă cochet ă, acoperit ă cu o fa ţă de catifea şi apăs ă un buton. Răsună un paso doble, cimpanzeul se îndrept ă spre canişul roz aşezat printre ceilalţi şi-l invit ă la dans. Canişul roz coborî de pe scaun, se legăn ă o clip ă pe labele din spate, cimpanzeul îl prinse de talie şi eu am înghiţit foarte repede dou ă pahare de coniac unul după altul, pentru c ă imaginea unui cimpanzeu pă ros şi negru şi a unui caniş roz dansând paso doble-\a El Fuego de Andalusia mi s-a părut o batjocur ă cinic ă şi incontestabil ă. Japonezii râdeau, ceea ce nu făcea decât s ă adauge nişte dinţ i albi în întuneric. Mi-am sprijinit coatele pe tejghea, întors cu spatele către insult ă, şi am întâlnit privirea înţelegătoare a barmanului. Nu v ă simţiţi bine, domnule? O să-mi treac ă imediat, când se va termina. Senor Galba consider ă acest număr opera vieţii lui. Absolut scârbos, am zis eu. Sunt de acord cu dumneavoastr ă, domnule. Am aruncat o privire spre grozăvenie. Era ceva revoltă tor, jignitor şi aproape răuvoitor în opera" lui senor Galba. Faptul c ă era opera vieţii lui" nu făcea nimic, prin tuşa sardonic ă, pentru a diminua doza de cinism şi de insult ă, dimpotriv ă. Canişul roz şi cimpanzeul alergau în diagonal ă pe scen ă, în lumina reflectoarelor, în sunetul violent al paso doble-ului El Fuego de Andalusia. Fiinţa şi neantu*, zise barmanul. Nea-pole sub sărutul focului**. Ia mai lăsaţi-mă-n pace. E deja destul de odios şi făr ă asta. N-am mai văzut niciodat ă un cimpanzeu şi un caniş dansând paso doble, este o revelaţ ie, zise vecinul meu japonez, cu un pronunţat accent belgian. L-am privit. Sunteţi de origine belgian ă? Nu, de ce? Doar aşa, probabil c ă mi s-a părut. Mai daţi-mi un coniac. Note: * L'ttre et le Neant scriere existenţialist ă a lui Jean Paul Sartre. (N. tr.)

22 ** Naples au baiser defeu, film de dragoste dup ă cartea lui Auguste Bally, regizat de Augusto Genina în 1938, în care protagonistul este interpretat de actorul Tino Rossi. (N. tr.) Nu trebuie să-ţi fie team ă s ă priveşti lucrurile în profunzime, zise barmanul. De ce a vopsit în roz câinele ăsta? Viaţa în roz, zise barmanul. Puţin optimism. Şi de ce paso doble? Exist ă totuşi valsul, tangoul, menuetul şi mai simt şi baletele clasice, avem de unde alege, pentru Dumnezeu! Foarte adevărat, zise barmanul. Nu ne lipseşte asta, într- adevăr. Eu unul prefer stepul. Dar senor Galba are Spania în sânge. Fiesta brava. Costumul strălucitor al matadorului. Viaţ a, moartea, muerte, şi tot restul. Smrt, am zis eu. Poftim? Smrt, de-a lungul piciorului, mai veninos decât un scorpion veninos, şi nimic altceva. Este cel mai frumos număr de dresaj pe care l-am vă zut în nenorocita asta de viat ă, zise emoţ ionat japonezul de origine belgian ă. Barmanul ştergea un pahar. E discutabil. Se poate întotdeauna mai bine. Practic, nu există limite. Aţi ajuns prea târziu, dar mai devreme a fost o altă atracţie. Un contorsionist. Se ră sucea contrar tuturor legilor naturii şi reuşea chiar s ă se încolăceasc ă într-o cutie de pălă rii. Via ţă, nu glum ă. Sticlele erau aranjate în oglind ă şi vedeam cimpanzeul şi canişul dansând în spatele meu. îmi vedeam şi chipul care aproape c ă nu se schimbase. Oamenii sunt întotdeauna mai nemernici decât cred. Am cerut o fis ă barmanului, am coborât la subsol şi l-am sunat pe Jean-Louis. Nu-l mai vă zusem de şapte luni. Nu aveam încredere în prietenia care, pân ă la urm ă, vorbeşte întotdeauna. Yannik nu voia nici compasiune, nici suferin ţă în jurul ei. Hotărâsem c ă, în afar ă de fratele ei, nimeni nu trebuia s ă afle. In astfel de situaţ ii, la prietenii cei mai bine intenţionaţi, se creeaz ă un ritual de timiditate, de îngrijorare şi de stinghereal ă, pe care oamenii se străduiesc s ă le ascund ă, şi, în acelaşi timp, de căutare prea voită de natural, de ca-şi-cum-n-ar-fi-nimic, care devin insuportabile. Timp de zece ani, Yannik fusese stewardes ă pe liniile din India,

23 Pakistan şi Africa. Mi-ar fi fost mai uşor acolo, îmi zise ea. La noi, oamenii au pierdut obiceiul de a muri/' Am hotărât deci s ă nu încurcăm pe nimeni. Trebuise informat fratele ei, nu pentru c-ar fi fost între ei o legătur ă strâns ă, dar îşi iubise mult părinţ ii şi el era tot ce-i mai rămânea. Un bă iat destul de nesemnificativ, mediocru, visând mereu la o maşin ă nou ă şi, pentru c ă Yannik era frumoas ă, vesel ă şi fericit ă, mi se părea c ă nutreşte o anumită invidie fat ă de sora lui, ca şi cum ea ar fi luat partea lui de moştenire, îşi pierdu capul, vorbi de operaţ ii magice cu mâinile goale, în Filipine, de un prieten pe care-l cunoştea şi al cărui tată înc ă trăia dup ă zece ani, de cercetări senzaţionale care aveau să reuşeasc ă dintr-o clip ă în alta şi, în general, nu vru s ă ştie nimic şi se purt ă ca bădăranii care dau speran ţă ca s ă nu fie deranjaţ i. Trecu dou ă zile şi pe la Institutul de radiologie, pentru a se examina din cap până-n picioare: auzise vorbindu-se c ă era ereditar. O să-şi cumpere o maşin ă nou ă ca s ă se consoleze, spusese Yannik. In fond, l-am agresat/' M ă îndepă rtasem, aşadar, puţin câte puţin de toţ i prietenii mei. Cerusem un concediu de şase luni de la Air France. Momentan, m ă aflam în Clapsy's, la subsol, într-un haos care era poate un semn de îndurare, pentru c ă m ă scutea să-mi achit obligaţiile din viaţa real ă. Alo, da... II trezizem. Sunt eu, Michel... O prietenie consolidat ă în douăzeci de ani, pe toate liniile lumii... Nemernicule, simt cel puţin şase luni... Dac ă n-am avea voie s ă lăsăm balt ă un prieten, n-ar mai fi prietenie... Şi de ce noaptea, m ă rog? Dup ă şase luni, ar mai fi putut aştepta câteva ore... Sau... E grav? Monique e bine? Toat ă lumea e bine. Ce-i cu tine? M-a plâns întotdeauna pentru c ă nu pot s ă plâng. îmi spunea că nu ştiu ce e bun. Tăcea. Probabil c ă aveam o voce zdrobit ă. Lydia spusese: Orfan de femeie..." Michel, ce se-ntâmpl ă? Vino acas ă imediat. Ai dispărut fără urm ă şi acum... Ce se-ntâmpl ă? Paso doble. O maimu ţă neagr ă care danseaz ă paso doble cu un caniş roz. Ce tot vorbeşti? El Fuego de Andalusia. Ce?